A inspirat mulţi coregrafi contemporani care, pornind de la filozofia şi estetica lui, şi-au consolidat în timp propriul stil. Dansul e animat în primul rând de muzica interioară, de ritmurile naturale, mesajul artistului este un îndemn permanent de a-ţi asculta trupul, de-a descoperi acel "groove", un fel de ritm interior, repetitiv şi personal. Gaga este o practică spirituală ce pune mintea şi trupul în comunicare. Prin continuitatea şi tensiunea eliberatoare a mişcării, degajarea fluxului energetic, Gaga se apropie de Tai Chi. Gestul e minimalist, delicat şi simplu, eliberat de încărcătura rigorii şi a formalului. Ideea este de-a căuta libertatea în formă şi de a conecta efortul cu bucuria şi plăcerea estetică a realizării lui.
Sperăm că Last Work nu se traduce ca ultima sa lucrare şi că semnificaţia titlului stă încriptată în epicul coregrafic, nu şi în intenţia artistului de a-şi încununa prodigioasa operă cu acest dans. Last Work în sens biblic este o geneză nerepetabilă ce se opune ciclului iterativ al creaţiilor din filozofia Vedelor. Prin urmare, apocalipsa ultimului tablou se vrea un îndemn al artistului către pace sau o încercare de salvare prin artă a creaţiei. În acest context, titlul înscrie un ton retoric: opera de faţă poate deveni în orice moment un "Last Work".
Scriitura este prodigioasă, mereu alta cu fiecare nouă lucrare, cu o varietate estetică de care numai Picasso a fost capabil în prolixitatea artei lui. Cu toate acestea, există o caligrafie a liniei şi o structură coregrafică care poartă indiscutabil amprenta inconfundabilă a artistului.
Un fond muzical minimalist ce trece prin diverse registre şi teme cunoscute aparţine lui Grischa Lichtenberg. Nivelul sonor este de multe ori redus pentru a fi dominat de alte inserturi muzicale printre care remarcăm cântece româneşti de leagăn din repertoriul Mariei Tănase.
În fundal, o fată într-o rochie lungă aleargă pe un trademill (bandă de alergat) integrat în scenă. O pată albastră permanentă şi fulgurantă de culoare va rămâne în fundal pe parcursul întregii ore de reprezentaţie (probă de mare rezistenţă). Fata se mişcă rotund şi uniform ca un mecanism, dar poziţia ei rămâne fixă în raport cu ochiul. O alergare nesfârşită, pe loc, fără ţintă, cum e de multe ori viaţa. Ea poate fi o căutare nedesluşită, dar şi o fugă, o evadare la fel de lipsită de finalitate. Atunci când banda sonoră tace, se aud ritmic, ca o suflare, paşii ei cadenţaţi ce devin pentru câteva momente muzică. Peste ei, se înalţă aproape în surdină cântecul de leagăn.
Prima secţiune cuprinde o suită de tablouri ce sugerează facerea lumii. O scenă goală - în care singura recuzită constă din nişte nişe verticale - ca nişte porţi pentru cursele de cai - aşezate simetric de-o parte şi de alta, pe unde intră şi dispar balerinii. Fata care aleargă pe trademill reţine pentru câteva lungi minute atenţia. Urmează un solo - un balerin în acelaşi albastru cu rochia alergătoarei execută unduiri circulare ale umărului şi piciorului în tandem, într-un fel de perpetuum mobile - un motor al creaţiei în ritm cu fuga nesfârşită din planul al doilea. Progresiv, mişcarea se descentrează şi alunecă în şarjă, dar fondul ei rămâne circular susţinut de un al doilea balerin care se roteşte în jurul lui cu paşi mărunţi şi fremătători, pe vârfuri ca şi cum ar avea poante.
Fata care aleargă pare un simbol al vieţii însăşi. În viziunea artistului, viaţa pare să precede creaţia care nu este decât o reprezentare a ei. În final, ea devine un "last work", creatorul nemulţumit de creaţia sa nu are motive s-o reitereze.
Restul dansatorilor intră pe rând şi se integrează mişcării urmărind subtil aceleaşi motive cu variaţiuni. Întregul grup (16) înscrie un complex de mişcări cu o sinergie interioară indusă de un "haos" bine ordonat. O suită de mişcări la nivelul solului sugerează geneza: contorsionări, cambrări, întinderi, torsiuni, vibraţii ce trimit la lumea păsărilor şi a insectelor, germinaţia seminţelor, poziţii fetale sau de yoga: "happy baby", postura peştelui. Evoluţia la condiţia bipedă este progresivă. Urmează o mişcare unitară de grup - un mers legănat în poziţie şezândă ce ocupă simetric toată scena. Tabloul face referinţă la valsul din piesa "Vollmond" (Lună plină) a Pinei Bausch. Dansul la sol este inspirat de cântecul de leagăn: "Nani, nani, puişor / Că o să creşti mai mărişor /..."
O dansatoare execută mişcări descentrate, poticnite şi nesigure, se lasă pe genunchi cu picioarele tremurânde în formă de X, sugerând un viţel abia născut ce face eforturi să se ridice. Pe acelaşi fond muzical liniştitor şi ritmic ce trimite la leagănul creaţiei, ultimul tablou reuneşte întregul grup de balerini pliaţi unul peste altul într-un conglomerat organic care pulsează sau freamătă din 32 de braţe ca un Argos cu cei 1.000 de ochi ai săi. Tabloul sugerează o mandală construită din mâini dispuse orizontal şi aliniate totemic în jurul unui trup, întregind ideea de geneză. Costumele lejere cu maieuri şi chiloţi de sport în culori închise aparţin lui Eri Nakamura.
În cea de-a doua secţiune, scena devine un pergament pe care viaţa se derulează misterios şi imprevizibil. Dansatorii ca nişte hieroglife execută mudre încadrate într-o structură de propagare şi iterare a mişcării. Primul tablou cuprinde posturi dezordonate de relaxare, apoi ritmul se precipită într-o viermuială haotică. Balerinii se retrag pe un rând de scaune aduse în spatele scenei; se dezbracă şi-şi pun noi costume: maieuri şi şorturi albe peste care suprapun în anumite secvenţe robe negre monahale. Scaunele constituie un motiv iconografic în scenografia lui Naharin. De multe ori el devine o prelungire a entităţii coregrafice, ca pol sau centru de fugă al mişcării. Tehnica singularizării în context de grup este prezentă în toate creaţiile sale; un singur balerin se mişcă spasmodic pe sol în timp ce ceilalţi stau relaxaţi pe scaun.
În cel de-al doilea tablou, mişcarea se individualizează: o femeie în tutu şi un bărbat dansează un blues senzual şi lasciv, o pereche de femei în profil se mişcă în tandem, cu încetinitorul ca nişte şerpi la pândă cu unduiri şi cambrări lente ale gâtului şi spatelui. Un hieratism magic guvernează mişcarea prin clătinarea bruscă şi statuară a capului. Abstractul, intrinsec coregrafiei, se frânge pe alocuri într-un figurativ epic cu elemente de pantomimă. Mişcarea alternează între sacru şi profan de la un hieratism cu tentă expresionistă la spasmodic, brutal, primitiv, apoplectic. Pentru prima oară, sexualitatea este excesivă, brută, netrecută prin senzualitate, grotescă, o manifestare de cruzime sau necondiţionată eliberare. O mişcare pulsatilă de grup descrie un tablou escherian ce trimite în acelaşi timp la epifania sexuală din Death Valley, imagine emblematică a filmul ui lui Antonioni - Zabriskie Point.
Un element esenţial în coregrafia lui Naharin ce cuprinde compoziţii de grup este plastica structurii coregrafice, ce secţionată în orice moment, devine un tablou în sine. Mai mult decât în alte lucrări, descifrăm în Last Work trimiteri explicite la opere plastice sau muzicale. Hora din Dansul lui Matisse e sugerată de fuga şi zborul aplecat al mişcării în cerc. De-altfel, Hora constituie un element recurent în iconografia lui Naharin ce poartă şi numele unei lucrări mai vechi. Inspirată din folclorul israelian unde pătrunde odată cu imigraţia română din secolul al XIX, de multe ori Hora este abstractizată, descentrată sau spartă, desfăcută. În alt tablou, banda sonoră urmăreşte electronic ritmul bahic din dansul sacrificial (Sărbătoarea Primăverii de Stravinski) în timp ce un grup compact de balerini ritualizează în limbaj gaga ultima secvenţă a cunoscutului balet.
Ultima secţiune aduce o apocalipsă cu tentă politică, făcând aluzie la turbulenţele existente în întreaga lume. Pe un fond muzical strident şi zgomotos, un chitarist în costum de rock-and-roll zbiară într-un microfon. I se alătură un personaj care curăţă o puşcă cu mişcări ample şi ritmate într-o frenezie delirantă ce seamănă cu o masturbare. Un altul intră cu o rolă uriaşă de bandă adezivă şi leagă temeinic toţi dansatorii unul de altul împreună cu microfonul bine înfăşurat şi ancorat din mai multe părţi ca nu cumva s-o ia din loc şi să înceapă să ţipe. Întreaga trupă, învăluită în banda adezivă ce o include şi pe fata care aleargă în fundal fluturând un steag alb, este îngenunchiată într-un moment solemn de unire şi de pace ce închide apoteotic ultimul cadru.
Last Work vine cu o remarcabilă grafică a mişcării ce se concretizează în mandale spaţiale şi armonice, cu o sinergie specială şi o vibraţie interioară. Alteori, aceeaşi intricată structură e animată de o tensiune sau o energie viscerală unificată ce corespunde suflului vital al fiinţei - zămislite în procesul creaţiei - numită dans.
***
O variantă prescurtată a acestui articol a apărut în revista Cultura #253 din 16 februarie 2017.