Ultima dată acordurile acestei drame muzical-coregrafice au răsunat pe scena operei bucureştene acum mai bine de 15 ani, revenirea în repertoriul curent într-o nouă montare fiind mai mult decât binevenită pentru publicul vechi şi cel nou deopotrivă.
Spectacol coregrafic de mare anvergură, cu o durată de aproape 3 ore, Romeo şi Julieta reclamă o garnitură valoroasă a corpului de balet şi în mod obligatoriu două stele care să dea credibilitate eternei poveşti de dragoste, Romeo dar mai ales Julieta trebuind să posede nu doar anduranţa unui act coregrafic de înalt nivel, ci şi o personalitate artistică deosebit de expresivă, care prin sugestia mişcării să reuşească acea translaţie în dimensiunea poetică, să atingă inefabilul care fac ca această dramă renascentistă să înflăcăreze în continuare imaginaţia artiştilor şi a publicului. Iată însă că noua producţie a Operei bucureştene propune două distribuţii pentru acest spectacol, fără să apeleze la nume din exterior.
Am fost plăcut impresionat de noul Romeo şi Julieta din primele secunde.
Cortina din lanţuri, elementul principal al scenografiei semnate de Alessandro Camera descria în eclerajul realizat de Vinicio Cheli texturi care sugerau un univers urban, al competiţiei, rece la o primă percepţie. Orchestra Operei Naţionale Bucureşti condusă şi mai ales pregătită magistral de Tiberiu Soare, care avea să susţină întreaga partitură epică a acestei poveşti la un nivel excelent, începe fără şovăieli, sonorităţile în pianissimo ale suflătorilor fiind desăvârşite de forţa şi omogenitatea primului hit de orchestră, instalând o senzaţie de "mână sigură" care a continuat apoi pe toată durata spectacolului.
Regia şi coregrafia semnate de Renato Zanella, propun o convingătoare linie de întâlnire dintre clasic şi contemporan, limbajul coregrafic fiind rodul unei îndelungate experienţe de şlefuire a expresivităţii corporale, coerent şi întotdeauna în racord cu starea dramatică a eroilor, adaptat chimiei care se naşte între aceştia, cu un bun dozaj al tensiunilor arcului emoţional propriu fiecărui personaj. Astfel, gradul de abstractizare inerent discursului coregrafic a fost redus la minimum, evoluţia personajelor devenind astfel mult mai transparentă.
Cheia succesului în această poveste constă tocmai în modul în care sunt acumulate tensiunile între dragoste şi ură, iar acest joc a fost foarte bine susţinut în scenele de ansamblu, la care au contribuit costumele create de Carla Ricotti în numitorul comun al unei eleganţe a croielilor "made in Italy", aflate pe aceeaşi linie între clasic si modern-urban, corpurile de neon şi "pantalonii" cu cortinele din lanţuri, toate acestea înfiripând o lume convingătoare a unei tinereţi exuberante şi crude, neiertătoare, dar în acelaşi timp plină de pasiune.
Valentin Stoica - Mercutio şi Cristian Preda - Benvolio deschid seria excelentelor evoluţii solistice, la care "se adaugă" şerpuind carismatică Bianca Stoicheciu, o Rozalindă plină de temperament, un personaj foarte reuşit, care realizează nu doar o binevenită trecere de epoci dinspre trecut spre prezent, ci şi o necesară împlinire - prin contrast - a tipologiilor feminine ale poveştii care sunt în rest - în mod fatal - marcate de un dramatism oarecum uniformizant din punct de vedere emoţional.
Am văzut, din păcate, doar spectacolul de la premieră cu versiunea propusă de Cristina Dijmaru - Julieta şi Ovidiu Matei Iancu - Romeo. Un cuplu de mare expresivitate, în nota unei exuberante exhibări a emoţiilor dragostei, cu un discurs foarte bine stăpânit şi mai presus de toate cu acea emoţie care te face să crezi personajele şi, de ce nu, să-ţi suprapui propriile poveşti de dragoste trăite sau doar închipuite cu cea a celor doi "îndrăgostiţi model" ai literaturii universale.
Alături de întreaga distribuţie, cu personaje foarte bine conturate, conduse, pregătite şi motivate artistic, Cristina Dijmaru şi Ovidiu Matei Iancu dau o foarte convingătoare măsură a nivelului pe care îl are corpul de balet al Operei Naţionale din Bucureşti la acest moment. Adică un nivel care poate susţine spectacole cu marile titluri ale genului, la nivel european.
Alături de cei deja menţionaţi, pe scenă s-au înclinat la aplauzele îndelungate ale publicului excelentul Bogdan Cănilă - Tybalt şi Robert Enache - Paris, Laura Blică Toader - Lady Capulet, Virgil Ciocoiu - Capulet, Adina Tudor - Lady Montague, Vlad Toader - Montague, Greta Niţă, Ryou Takaya - Duetul de la miezul-nopţii, Adina Manda, Akane Ichii, Eliza Maxim - Prietenele lui Mercutio, Liliana Nică - Izabel, Irinel Manolovici - Doica Julietei, Antonel Oprescu - Părintele Lorenzo, Ionuţ Diniţă - DJ, alături de întreg corpul de balet. S-a simţit în mod benefic o tresărire de orgoliu artistic, pe care cu siguranţă că publicul, indiferent de gradul de avizare în domeniu, nu o poate dori decât continuată. Atât în cazul corpului de balet, cât şi al orchestrei speranţele renasc şi ne fac să ne dorim ca nivelul arătat în această nouă producţie să devină o bună bază de pornire pentru premierele viitoare!
Indiferent de distribuţia mereu fascinantului concert al naţionalităţilor care vor contribui la viitoarele proiecte ale Operei Naţionale Bucureşti - şi ne dorim ca acesta să continue, pentru că nu putem vorbi despre evoluţie artistică fără un permanent contact cu forţele artistice din alte spaţii - actul cultural pe care această instituţie îl datorează publicului trebuie să fie unul capabil să creeze revelaţii estetice elevate şi, de ce nu, pe înţelesul tuturor.
Romeo şi Julieta
Album foto de Paul Buciuta / Marea Dragoste