Un frate, Savantul Hermocrate, cu sora sa Leontine, fată bătrână cu tabieturi şi cu grija permanentă ca fratele ei să nu răcească, şi doi servitori şmecheri, hoţi şi prostovani, trăiesc izolaţi de lume, până într-o zi când doi băieţi, adică două femei, sparg pereţii opaci ai casei şi vieţii lor prăfuite şi pătrund acolo, în liniştea albă, a lor, aducând minciuna frumoasă a iubirii.
Am gândit o lume transparentă, fluidă, ireală (Ciulei spunea după ce a văzut spectacolul: - Aş face în decorul ăsta A douăsprezecea noapte), în care pereţii se mişcă şi dansează odată cu actorii.
Când "les grands esprits se rencontrent", chiar se întâlnesc şi aşa a fost întâlnirea noastră:
Ducu Darie, Adrian Enescu şi cu mine - regia, muzică şi decorul cinetic.
Am vrut un decor care să "danseze" pe muzica inegalabilă a lui Adrian: mişcarea panourilor-pereţi a fost "legată" printr-un program computerizat de muzică şi lumină.
Aşa textul, traducerea extraordinară şi adaptarea Oanei Turbatu, au căpătat şi mai multă valoare.
ALBUL - culoare fără culoare - vroiam să invadeze totul: albă podeaua, albi pereţii şi pantalonii (prin ei se vedeau şi luciri de auriu), albe costumele (Maria Miu) şi alb transparent şi mobilierul, totul alb ca iubirea curată a celor doi îndrăgostiţi; şi totodată strălucirea albului te orbea ca să nu mai vezi minciuna. Minciuna iubirii care de data asta salva adevărul iubirii.
Finalul în care cei doi îndrăgostiţi se îmbrăţişează, iar imaginea lor se reflectă şi se multiplică într-o imensă oglindă; oglindă ce primeşte o lumina puternică care precede întunericul necunoscutului iubirii.
Pentru mine a fost momentul în care am hotărât să-mi dedic viaţa în cea mai mare măsură teatrului.
Cred că teatrul mă vroia, chiar dacă mulţi dintre oamenii lui mă priveau cu suspiciune.
Pentru mine, ca arhitect, spaţiul înseamnă "limite" solide, pereţi, tavane, pardoseli din materiale durabile şi iată cum deodată în mintea mea totul se transformă.
Şi gândurile se vor exprimate în materiale fluide, în spaţii cu viaţă scurtă, dar care să creioneze o lume vie, o lume a unor oameni adevăraţi, care nu sunt ei, ci creaţii ale unor minţi ale universului nemuritor.
Îmi dorisem un spaţiu cinetic, mişcându-se funcţie de starea şi schimbările sentimentelor personajelor.
Şi totul dirijat şi coordonat de un computer.
Am crezut că am deschis o pagină în viaţa scenei de teatru ca mod de "desenare" a spaţiului de joc: fără limite, într-o permanentă mişcare.
Am crezut, dar, tot ce construisem în timp în mintea mea, a fost şi a rămas o încercare.
Ceea ce alţi scenografi construiseră din lemn sau metal, cu angrenaje de mişcare, eu aveam înfumurarea să încerc să transform în iluzie şi computerizare (şi nici măcar nu aveam abilităţile necesare folosirii unui astfel de sistem) şi cred că am eşuat. Ba nu, nu am eşuat pentru că am câştigat o lume, lumea lor, pe care o vroiam şi a mea.
Dar a fost atât de frumoasă munca alături de oameni frumoşi: Rodica Lazăr, Manuela Ciucur, Marian Râlea, Adrian (Pitzi) Ciobanu, Clara Vodă, Vlad Zamfirescu, Daniel Popa, Oana Turbatu (o traducere ca o rescriere a piesei lui Marivaux, cu haz, lacrimi de bucurie şi supărare).
Să nu credeţi că am uitat de Ducu Darie şi de Adrian Enescu.
O să caut prin hârtiile mele schiţele de început ale acestui spectacol aducător de bucuria vieţii şi o să le arăt într-o zi.
Triumful dragostei
Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2005
Regie: Alexandru Darie
Distribuţie: Manuela Ciucur, Vlad Zamfirescu, Adrian Ciobanu, Daniel Popa, Marian Râlea, Rodica Lazăr, Clara Vodă
Scenografie: Octavian Neculai
Costume: Maria Miu
Era în 2005 şi au urmat turnee importante la Milano la Piccolo Teatro, la Roma la Teatro di Largo Argentina (în cadrul Festivalului UTE), la Madrid la Teatro Abadia, prezenţa în Festivalul Internaţional de Teatru de la Bogota şi succese cu sălile pline la Bucureşti şi, şi, şi...
Şi credinţa în dragoste şi bucurie începuse să se adune în sufletul meu.
Începusem să scriu versurile bucuriei de a dărui.
...
De aici vom merge la Ivanov-ul lui Andrei Şerban.
