Vigniete festivaliere: Caché - Festivalul de film de la Londra, 2005

Caché (în engleză Hidden, în română Ascuns), cel mai recent film al lui Michael Haneke continuă seria investigaţiilor în domeniul unor concepte filosofice şi psihologice greu de surprins narativ. Hanecke a studiat filozofia, psihologia şi teatrul în Viena. Cu atitudinea unui profesor răbdător şi metodic, el îşi conduce publicul în dureroase incursiuni în psihe-ul uman. În filmele sale regizorul ia în discuţie concepte precum frica şi manipularea prin frică (Funny Games), ura, generată şi alimentată de prejudecaţi, şi violenţa (Code inconnu), iubirea şi manipularea prin iubire (La Pianiste). Acum, în Caché, ideea de adevăr, cu derivatele sale - încrederea şi vinovăţia, sunt puse sub lupă.

Într-un univers aseptic, de emoţii tamisate, urmărim degradarea relaţiei dintre Georges Laurent (Daniel Auteuil) şi soţia sa, Anne (Juliette Binoche) în urma apariţiei unor casete în care cuplul pare să fie urmărit. Nu este proliferată nici o ameninţare, nici o cerere, dar pachetele lăsate pe prag încep să fie însoţite de desene criptice. Georges bănuişte cine poate fi sursa şi care poate fi cauza unei astfel de intruziuni elaborate, totuşi nu are curajul să-şi impărtăşească temerile soţiei. Neîncrederea dintre ei creşte cu atât mai mult cu cât Georges este mai aproape de adevăr, dar dispus să comunice tot mai puţin.

Hanecke povesteşte într-un interviu cu Camillo de Marco: "Este un film despre blam în general, despre greşelile personale ale fiecăruia, povestea unui om care îşi acoperă ochii pentru a uita de consecinţe."

Construit folosind filmul în film, cu foarte puţine diferenţe de textură sau lumină între imaginile vizionate de pe casete şi lumea reală, regizorul îşi împinge spectatorul să caute singur răspunsurile. "Folosesc imagini în imagini pentru a destabiliza percepţia privitorului şi a-l îndemna să se întrebe unde se ascunde adevărul. Este o întrebare pe care mi-o pun eu însumi în mod constant şi care mă face să reacţionez. Dar eu sunt doar un învăţător. Nu fac decât să stimulez dorinţa spectatorului de a comunica cu filmul."

Atenţia pentru întrepătrunderea realităţii în imaginea manipulată se extinde şi la construirea decorului, biblioteca din zid în zid şi din tavan până în podea din casa familiei Laurent regăsindu-se stilizată în fundalul emisiunii culturale găzduite de Georges. Camera fixă şi cadrele largi contopesc perspectiva spectatorului cu perspectiva personajelor.

Filmul este structurat în cinci acte, asemeni unei piese de teatru, fiecare act fiind punctat de prezenţa / descoperirea / vizionarea unei casete video. Cu fiecare pas suntem mai aproape de adevăr, dar aceasta nu ne ajută să aflăm cine este autorul casetelor. "Spectatorul trebuie să găsească soluţia, să o interpreteze. Eu pun întrebări, el este invitat să le răspundă. De aceea scena finală rămâne deschisă şi nu este aşa de important să afli cine este responsabil. Filmele populiste îţi dau răspunsul înainte să apuci să îţi pui întrebarea. Dar filmele pe care mi le amintesc sunt cele care m-au destabilizat.", continuă Hanecke.

Ca şi în peliculele precedente, violenţa este prezentă, de această dată pe ecran, şi nu în off, propulsată agresiv de contrastul cu normalitatea, banalitatea ce o înconjoară în film.

Caché i-a adus lui Hanecke premiul pentru cel mai bun regizor, premiul FIPRESCI, precum şi premiul ecumenic anul acesta la Cannes.

(Londra, octombrie 2005)