Lecţia de manipulare - Caché

Filmul şi-a început cariera la Cannes 2005, când a cucerit trei premii (regie, FIPRESCI, OCCIC), impunându-se ca unul dintre cele mai bune filme ale anului şi, după părerea mea, cel mai bun film al regizorului-scenarist german Michael Haneke. Potrivit definiţiei acestuia, avem de-a face cu o povestire morală pe tema culpabilităţii.

Cât de mult este dispus un om să-şi recunoască şi să-şi asume vinovăţia? Vârsta crudă poate constitui o scuză? Ce repercusiuni majore pot avea actele noastre asupra celor din jur? Cât de iluzorie este absolvirea de vină prin trecerea timpului şi aşternerea uitării? Sunt doar câteva întrebări pe care le ridică povestea lui Georges Laurent (Daniel Auteuil), un bărbat în puterea vârstei, realizat profesional, soţ şi tată fără cusur, care într-o bună zi începe să fie supravegheat de un personaj misterios care-i înregistrează pe video fiecare mişcare şi apoi îi expediază casetele însoţite de câte un desen stângaci, dar neliniştitor.

Această hărţuială, care pune pe jar întreaga familie, îl trimite cu gândul în trecut la o faptă pe care o înfundase bine în străfundurile memoriei. Băiatul căruia din gelozie îi făcuse atunci un imens rău ar putea fi autorul.

Deşi are toate datele unui story hitchcockian pe care Haneke îl conduce cu multă abilitate păcălindu-ne că avem de-a face cu un thriller, intenţiile autorului sunt cu totul altele. Dovada supremă este că filmul se termină lăsând misterul nerezolvat. Suspansul este doar ambalajul în care ni se serveşte o dramă psihologică cu coloratură politică. Nu întâmplător fapta s-a petrecut în 1961, nu întâmplător băiatul era un orfan algerian pe care o înstărită familie de francezi urma să-l adopte, dacă fiul de numai 6 ani n-ar fi pus la cale un plan diabolic pentru a zădărnici intenţiile părinţilor. Secretul trecutului irumpe cu o forţă neaşteptată şi pentru că prezentul este extrem de paşnic şi banal: o familie oarecare de intelectuali parizieni, o casă comodă, dar nu ostentativă, o soţie cu o înfăţişare anodină şi îmbrăcată în rochii lălâi (Juliette Binoche aproape de nerecunoscut), un copil cu hachiţele inerente pubertăţii, câţiva prieteni agreabili şi o mamă bătrână şi bolnavă pe care fiul o vizitează extrem de rar. Iată însă că această normalitate poate ascunde vinovăţii ce la un moment dat se cer a fi ispăşite, iar anodina soţie descoperă alături un om necunoscut.

Acestor contrapuneri de fond le corespunde o transpunere în imagini bazată şi ea pe alternanţe. Aş evidenţia trecerea subtilă de la imaginile de pe casete la cele din "realitatea" acţiunii şi faptul că Haneke încearcă de câteva ori să ne inducă în eroare folosind acelaşi unghi de filmare cu cel al misteriosului urmăritor, astfel încât să nu mai ştim dacă urmărim filmul din film sau filmul propriu-zis. Câteva dintre secretele concepţiei filmului sunt desluşite de autor în interviul ce însoţeşte pe DVD acest film, care îşi merită cu prisosinţă premiile.