Un mister complicat marcat de raporturi inversate - Caché

Filmul Caché, în regia lui Michael Haneke a fost recompensat cu numeroase premii, dintre care amintim Premiul FIPRESCI pentru "cel mai bun regizor" şi Premiul Juriului Ecumenic la Cannes 2005. Caché relatează povestea unei familii europene burgheze, care la prima vedere pare liberală şi tolerantă, dar care-şi pierde orice urmă de echilibru atunci când descoperă că este monitorizată permanent de camera de filmat a unui necunoscut şi nu este ajutată de poliţie. Georges Laurent (Daniel Auteil), este gazda unei emisiuni TV de succes, unde sunt discutate ultimele apariţii literare şi are o familie şi o existenţă aparent fără cusur. Casetele şi desenele pe care le primeşte vor schimba însă totul.

Haneke sondează natura adevărului în cinema şi presă, motiv pentru care nu-l vom surprinde apelând la soluţii previzibile. Austriacul şi-a propus prin anumite unelte vizuale să spulbere încrederea spectatorului în realitate, într-o manieră când subliminală, când directă, manipulându-l discret şi sigur. Sistemul bine sudat şi gândit de Haneke este o adevărată lecţie de cinematografie. Filmul se deschide cu un cadru ce fixează obsesiv aceeaşi clădire dintr-un unghi îndepărtat. Acesta nu durează câteva secunde ci aproape trei minute care pot constitui pentru privitorii neavizaţi o eternitate. După ce răbdarea ne-a fost testată aflăm că este vorba de o casetă video iar reţeta este păstrată ulterior, surprinzându-ne de fiecare dată.

Haneke inversează acele reguli potrivit cărora regizorul trebuie să direcţioneze şi să ambaleze totul pentru a fi pe plac privitorului sau pentru a-l cuceri. Scenariul scris de Haneke se completează perfect cu imaginile ce-l însoţesc şi are ca elemente distincte rafinamentul şi subtilitatea. Nu sunt înaintate soluţii sau mesaje revelatoare, iar sensurile trebuiesc căutate cu perseverenţă, într-un strat mai profund. Nu primim răspunsuri, ci întrebări, iar atenţia şi raţionamentul nostru sunt provocate permanent. Ceea ce părea la suprafaţă o familie respectabilă, unită printr-o legătură puternică este expusă unei erodări galopante.

Raporturile de putere şi ipostazele rămân complet deschise între soţia lui Georges, Anne (Juliette Binoche), Pierrot, fiul lor, Majid şi băiatul lui Majid. Toţi au ceva de ascuns iar în acest joc de-a faţa ascunselea nu mai ştim cine urmăreşte pe cine. Deşi sunt doar câteva piese de joc rulate, stabilirea traseului real nu mai poate fi rezolvată printr-un algoritm facil. Vârsta şi educaţia nu mai sunt o garanţie a maturităţii, a înţelepciunii sau a spiritului moral în Caché, dimpotrivă. Haneke se concentrează pe efectul emoţiilor înăbuşite ce răbufnesc într-o explozie violentă, pe acea latură negativă şi inconştientă din noi alimentată de nesiguranţă sau frustrare. Personajele lui Haneke nu se exteriorizează des, nu sunt uşor de citit şi nu ştiu să se confeseze sau să comunice firesc.

Planul construit de Georges pe când era copil este unul deosebit de crud, aparţine unui mic monstru care e vizibil chiar şi acum... Momentele în care regretă fapta care a avut urmări majore pentru Majid, sunt dublate de o laşitate şi o aroganţă dezgustătoare. Este atitudinea despotică a celui puternic, a fostului colonist ce devine neputincios atunci când amânarea dezvăluirii şi minciunile se întorc împotriva lui ca o sentinţă definitivă. Scena în care el se întinde gol în pat pe întuneric, ghemuit este grăitoare pentru eşecul său uman. Regretele şi culpabilizarea au survenit totuşi tardiv, după sinuciderea lui Majid. Gestul acestuia din urmă este o surpriză de proporţii, dar reacţia pasivă şi indiferentă a lui Georges este cu adevărat şocantă.

Caché nu face referire neapărat la rasism sau discriminare ci la o prăpastie la nivel uman, relaţional cauzată de inconştienţă, iresponsabilitate şi nepăsare. Finalul magistral al peliculei se leagă perfect cu începutul, propagă mai mult mister, surprinzând o discuţie dintre fiii lui Georges şi Majid. Doar Haneke ştie dacă unul dintre ei e autorul casetelor.