În Caché, Michael Haneke caută limita ecranului

Austriacul Michael Haneke nu face filme comode. Ieşi cu furnicături şi senzaţii proaste, atunci cînd e vorba de vîrfuri ale creaţiei sale. În plus, are acea dorinţă cinică de a nu-şi menaja spectatorii şi de a-i supune la suplicii, cum făcea în Funny Games cînd, de la un punct încolo, bănuiai că lungea teroarea exercitată de doi tineri asupra unei familii luate ostatice în propria casă tocmai pentru a-ţi fierbe ţie creierii şi a te face să-i strigi "Mai lasă-ne!".

În 2001 Haneke a ecranizat Pianista, romanul "nobelizatei" între timp Elfriede Jelinek, dar aici teroarea nu mai era pusă în ecuaţie cu timpul, ci era o teroare rece, gri, blazată - eroina interpretată de Isabelle Huppert avînd permanent protecţia farmecului fanat al bolii psihice, dar mai ales pe cea a unei existenţe burgheze normale / normate.

Caché / Ascuns e de alt soi. Aici nervii nu mai sunt arătaţi nici măcar în scurte descărcări energetice, ci e vorba mai degrabă de nervúri care se întrevăd ca nişte vinişoare pe dedesubtul unor relaţii umane aparent normale. Avem la startul filmului o familie pariziană ajunsă, alcătuită dintr-un realizator de emisiuni literare TV, o soţie consultant pentru o editură cunoscută şi un copil frumos, cu părul creţ. Liniştea familiei e tulburată de apariţia unor casete video, arătînd că locuinţa e supravegheată.

Filmul nu este totuşi un thriller, fie şi pentru faptul că într-un thriller ajungi să înţelegi pînă la urmă cine a făcut ce-a făcut şi de ce. Haneke însă are alte scopuri. Pentru el nu contează intriga poliţistă, destul de inexistentă - filmul are astfel un ritm discontinuu spre inexistent - ci urma pe care ea o lasă pe comportamentul eroilor. Scopul "hărţuielii" e tocmai acela de a-l face pe capul familiei, burghezul atît de plat în comoditatea lui, de a conştientiza o vină din copilărie, vină care a produs un comportament egoist-autist.

De fapt, povestea lui Haneke n-ar sta în picioare la o analiză atentă, ar părea ilogică şi chiar ridicolă. Şi poate e, dar scopul lui Haneke e să se folosească de ea pentru a merge şi mai departe (eroul nu-şi schimbă comportamentul), pînă la a se interoga asupra funcţiei şi rolului cinematografului. Secvenţele din casetele trimise de hărţuitor familiei tot mai disperate sunt imagini statice, calme, fără nimic neobişnuit în ele, nici măcar membrii familiei nu apar. Transmit o ameninţare rece. Ele ar putea fi o proiecţie, o materializare a inconştientului, a evenimentelor din trecut - pentru că la finalul filmului cei acuzaţi de apariţia casetelor îşi proclamă nevinovăţia. E cinematograful o artă credibilă, obiectivă? Unde e limita ecranului? - pare să se întrebe Haneke, folosindu-se de camera imobilă de filmat pentru a ne transforma, pervers, şi pe noi în hărţuitori.

Caché e un film interesant mai ales pentru că te lasă- mai mult ca alte filme- să pui singur capetele în ordine (deşi o construcţie coerentă e imposibilă). Accentele lui morale sunt discrete, ascunse în spatele unui stil rece care îşi pune mereu sub semnul întrebării propria existenţă, de parcă filmul în sine s-ar privi într-un colţ de oglindă. Caché, premiat la Cannes cu Premiul de regie şi cu cel al criticii, a deschis la Bucureşti a zecea ediţie a Festivalului Filmului European.