Unfunny Games - Caché

Nu îmi place Haneke. După Pianista am zis că nu mai văd nici un film făcut de el. De ce? Nu are rost. Mi-a provocat repulsie amestecată cu plictiseală. Iar asta anulează repulsia şi măreşte dorinţa de a întreba, "alt film n-aveţi?" Sau, "de ce sunt atât de snobi criticii de film"? Ce i-o fi impresionat Funny Games şi Benny's Video, şi Al şaptelea continent? Ce, nu pot să deruleze singuri? Li se pare firesc să vadă animale ucise în direct pe peliculă? Le place să fie violentaţi ca apoi să răsufle uşuraţi, dar să fie un coşmar moral, o dilemă existenţială, nu exploitation splatter ca în Ultima casă pe stînga sau nepotul său de mileniu trei, Hostel? Coşmarele lui Haneke sunt la fel de gratuite, doar că sunt mai pretenţioase decât ecuaţiile de gradul III explicate unui grup de babuini sau oameni normali după trei beri. Ele exprimă gradul de vinovăţie inconştient al mic burghezului care înghite crime, războaie şi alte orori odată cu cina caldă şi vinişorul adiacent, în faţa televizorului widescreen.

Dar Caché / Ascuns, al patrulea film de limbă franceză al teroristului intelectual austriac, este cel mai elegant din câte a făcut până acum (nu am văzut Code Inconnu şi Le Temps de Loup, dar acum aş avea chef). Ar fi trebuit să ia Oscarul de cel mai bun film străin, dacă nu ar fi fost descalificat pentru că a fost difuzat anterior la TV sau ceva asemănător. A luat în schimb premiul de regie la Cannes şi premiul criticii, 4 European Film Awards plus premiul FIPRESCI. Este un mega-succes comercial (a încasat până cum 14 milioane de dolari în lumea întreagă şi încă e în săli în America). Are critici fabuloase, sub egida "universal acclaim". Are actori recunoscuţi / recognoscibili (Daniel Auteuil, Juliette Binoche, Annie Girardot) şi geniali (Maurice Bénichou). A avut marketing strategic (a fost vândut ca un thriller deşi este un anti-thriller). Are tensiune crescândă, deşi e lent ca un melc care trece strada (tocmai de aici provine tensiunea). Iar atmosfera apăsătoare e datorată lipsei muzicii din coloana sonoră (Haneke care iubeşte muzica mai mult decât orice, a exclus-o din film, cel mai sadic gest din Caché). Protagonistul este un ziarist TV, care are un gen de emisiune culturală de tip Bernard Pivot. El şi soţia sa primesc o serie de casete ameninţătoare, în care camera le fixează casa. Plus desene stranii. Voyeurism? Şantaj? Răzbunare? Nu, este un film despre opţiune şi conştiinţă. Ambiguitate şi distanţă. La Haneke victima şi călăul se confundă. E un film despre impotenţă mai mult decât Pianista şi despre rasism mai mult ca orice Crash. Un film meditativ, acuzator, incomod, ascuns.

Începe cu un generic à la Godard, se termină cu un rappel Conversaţia, are racorduri Antonioni, Blow Up şi finalul misterios din Profesiunea: reporter. La fel ca la Antonioni, ultimul cadru e extrem de important pentru clue-uri pe care le descurci sau care măresc misterul, care, în sine, nu e decât un pretext. Haneke e mai aproape de De Palma decât crede, formal la mii de ani distanţă dar face acelaşi statement, ascuns într-un puzzle-manipulare de imagini, mistificator. Aici introduce, dincolo de imaginile TV şi video, două elemente în plus, falsul flashback şi visul. Iar despre casetele acelea... întrebaţi-l pe Robert Blake din Lost Highway.