Privitor la... - Caché

Orice părere vă veţi face despre Caché / Ascuns, merită să aveţi în vedere un lucru: în materie de suspans, e puţin probabil să vă mai întîlniţi anul acesta cu ceva atît de simplu, de eficace şi de pur-cinematografic. Începe cu imaginea unei străduţe din Paris, filmate în cadru fix. E un cadru banal, echivalentul unui început de frază gen: "Pe o străduţă din Paris, cum ieşi de pe Rue des Iris..." - deci aştepţi continuarea. Dar ea se lasă aşteptată - cadrul durează şi nu se întîmplă nimic în el. Apoi se întîmplă ceva: imaginea o ia înapoi, ca într-o înregistrare video. Şi se dovedeşte că este o înregistrare video - cineva a filmat străduţa, a filmat o anumită casă şi le-a trimis caseta locatarilor.

Din acest moment al filmului, nici un cadru de exterior nu mai pare banal sau neutru; regizorul Michael Haneke ne-a adus aminte de una dintre caracteristicile alarmante ale privirii cinematografice: capacitatea ei de a deveni din obiectivă subiectivă şi invers, fără ca spectatorul să simtă trecerea. Cu alte cuvinte, ai grijă - nu ştii niciodată prin ochii cui priveşti: ai unui povestitor multipremiat sau ai unui voyeur periculos? (La care spectatorii păţiţi cu Haneke ar putea să răspundă: "Care e diferenţa?".) Şi ce vrea voyeurul? Nu ştim. Minute în şir avem senzaţia că privim prin ochii lui, şi tot nu ştim nimic despre el. Asta e o altă calitate neliniştitoare a privirii cinematografice, exploatată la maximum de Haneke: lipsa de transparenţă a persoanei I singular. Încercaţi să vă gîndiţi la un echivalent literar al acestor priviri lungi şi fixe: "Stau pe Rue des Iris şi mă uit la o casă...". Ce-ar putea să facă acest "eu" misterios ca s-o ţină tot aşa pe mai multe pagini (echivalentul minutelor care trec în film), fără să-şi piardă misterul? Nimic. Oricît ar fi de secretos, tot ne-ar dezvălui ceva - despre nivelul lui de educaţie, despre lumea de care aparţine. Pe cînd, într-un film, el poate să aparţină întru totul necunoscutului; putem să fim în pielea lui şi totodată să n-avem nici cea mai mică idee ce e în capul lui, deşi de un lucru putem fi siguri: e puţin probabil ca, la un moment dat, să bată la uşa casei pe care a ţinut-o sub observaţie, cu o sticlă pentru domnul Georges (Daniel Auteuil), flori pentru doamna (Juliette Binoche), o jucărie pentru ăla micu' şi un surîs pe toată faţa.

Deşi nu are alte indicii decît desenele copilăreşti, dar sinistre, care însoţesc casetele, şi propriile lui coşmaruri, Georges începe să-şi facă o idee despre cine ar putea fi vorba: despre Majid, un orfan algerian pe care-l cunoscuse în copilărie; părinţii lui voiseră să-l adopte şi, ca să-i împiedice, ca să-şi apere teritoriul, Georges făcuse o mîrşăvie. Acum îl caută pe Majid (acesta pare să-l cheme la el, presărînd indicii în înregistrările pe care i le trimite) şi îi cere socoteală. Dar Majid neagă totul. Şi e destul de clar că e sincer. Pe de altă parte, devine şi mai clar că, dacă nu e el, trebuie să fie cineva din apropierea lui. Şi singura persoană din apropierea lui Majid e fiul lui. Dar şi el neagă; şi el pare sincer; nici el nu pare a fi un om al răzbunării. Din două, una: ori avem de-a face cu un obsedat hărăzit cu un talent actoricesc excepţional - ceea ce nu sună plauzibil -, ori avem de-a face cu un regizor care înfundă pistele. Ceea ce s-a mai văzut - în Blow Up-ul lui Antonioni, de pildă. Dar, la Antonioni, misterul era declarat insolubil aproape din momentul în care apărea; pista se pierdea în ceaţă şi nici eroul, nici regizorul nu păreau dornici s-o urmărească. În timp ce Haneke se preface că e dornic - se preface că joacă după reguli, numai ca să le încalce. A mai făcut-o: intervenţia lui în acţiunea filmului Funny Games (tot printr-o derulare înapoi) e poate cel mai brutal act de afirmare a autorităţii auctoriale din istoria filmului - un "Aşa, ca să ştiţi cine-i bossul!" care-l face pe Hitchcock să pară mai inofensiv ca Moş Crăciun. Dar scopul lui, aici, nu e să ne zguduie în felul acela.

Atunci care e - să ne prindă în paranoia lui Georges şi să ne lase acolo fără nici o ieşire? Dacă e aşa, există o problemă: paranoia lui Georges are la bază sentimentul lui de vinovăţie pentru o mîrşăvie comisă la vîrsta de 6 ani; cu alte cuvinte, are la bază o improbabilitate psihologică. Ştiu că e vorba despre o vinovăţie simbolică: ni se spune că părinţii lui Majid muriseră, laolaltă cu zeci de alţi demonstranţi algerieni, în represaliile ordonate de prefectul poliţiei, Maurice Papon, la data de 17 octombrie 1961; adoptîndu-l pe Majid, părinţii lui Georges încercaseră să ofere o reparaţie, iar el îi oprise. Pot să văd sensul teoretic al acestei construcţii, dar nu pot să-i văd sensul dramatic: umerii lui Georges sînt prea firavi ca să poarte ruşinea Franţei. La urma urmei, la 6 ani abia renunţasem la planul de a-mi omorî sora mai mică - şi ştiam că e sora mea, deci tot copilul părinţilor mei, nu un invadator de altă rasă apărut de nicăieri. Poate că e frivol din partea mea să dau exemple autobiografice, dar frivolă este şi legătura creată de Haneke între conştiinţa vinovată a Franţei şi propriile lui funny games.