Demonii dinăuntru - Cinderella Man

(Notă: 3 1/2 din 5)

Înainte de 1929, James J. Braddock a fost un boxer profesionist şi a câştigat luptă după luptă. În anul Marelui Crah bursier a fost învins într-un meci pe care l-a jucat cu o mână fracturată, a pierdut o grămadă de bani pentru impresarul său, iar permisul i-a fost revocat. James J. Braddock a trăit în mizerie şi s-a zbătut ca un leu ca să-şi găsească o slujbă ca să nu-şi lase familia să moară de foame. În 1934, după cinci ani de sărăcie, James J. Braddock l-a învins pe vice-campionul mondial la categoria grea şi, nu la mult timp după aceasta, la capătul unui meci istoric din Madison Square Garden, a devenit campion mondial. Aceasta este povestea adevărată a irlandezului James J. Braddock şi exact la fel o înfăţişează şi filmul lui Ron Howard (şi co-scenarizat de Akiva Goldsman, de asemenea autorul lui A beautiful mind, cel ce a câştigat, pe merit sau nu - mai degrabă nu - patru Oscaruri în 2002). Aşadar, cunoscând toate acestea, rămâne întrebarea - de ce ne-am duce la Cinderella Man?

Cu siguranţă, nu pentru răsturnările de situaţie. Nu, ne-am putea duce ca să vedem cum, ca în nici un alt biopic, acest drum simplu, drept, de la A la B, devine un spectacol în care simţim suspansul ca şi cum viaţa sa (a lui Braddock, adică) s-ar scrie atunci, chiar în momentele acelea şi în faţa ta. Iar asta nu este deloc puţin: nu acelaşi lucru l-ai fi putut spune, de exemplu, despre un alt film de la începutul anului acesta, Ray al lui Taylor Hackford. Pentru simplul motiv că faţă de acel Ray jucat de Jamie Foxx nu puteai simţi nimic, în ciuda faptului că Hackford ţi-l prezenta în n posturi: de invalid hotărât să-şi domine boala, traumele din copilărie, de geniu al muzicii, de afemeiat, de dependent de droguri ş.a.m.d. La ce folos toată strădania de a-ţi prezenta această "imagine panoramică" a lui Ray Charles atâta timp cât nu reuşeşti să epatezi nici o clipă faţă de el?! Nici măcar atunci când îţi cere asta în mod atât de expres, ca atunci când se află în lupta cu demonii (moartea accidentală a fratelui mai mic în copilărie)...

Cu James Braddock, lucrurile stau exact pe dos: este un Braddock cu o singură faţă, de "good american citizen", care nu-şi pierde niciodată, nici la limita sărăciei, credinţa în "sistemul american", în familie, în moralitate, nu are nici un viciu şi nici un defect detectabil. Un personaj frumos, model, cu totul înduioşător şi cu desăvârşire neverosimil. Şi totuşi, numai acest Braddock te poate face să simţi. Iar Howard ştie (la fel ca şi Spielberg, de altfel!) că, atunci când vrei cu orice preţ să placi, trebuie să minţi frumos, dar puterea sa constă tocmai în aceea că te face să crezi. "Demonul" în cazul său este sărăcia. Şi, din nou, Howard nu o face cu realismul şi observaţia copleşitoare a lui De Sica (apartamentul de la subsol în care trăieşte, alături de soţia şi copiii săi, boxeurul, nu arată nici pe departe la fel de degradant ca imobilul din Umberto D., de exemplu - mizer, cu ţevăria ruginită, năpădit de furinici), nici cu francheţea lui Visconti sau a oricărui alt neorealist italian. Dar te face, prin toate mijloacele posibile (imediat după "decăderea" lui Braddock, primele cadre cu noua locuinţă sunt filmate brut, camera e ţinută cu mâna, iar imaginea se clatină uşor) să simţi foamea, mizeria, frigul. Iar scenele din ring sunt de o acurateţe devastatoare, alternând prim planurile cu planurile panoramice ale ringului din Madison Square Garden într-un montaj frenetic (nici în Raging Bull, Scorsese nu cred că ne-a oferit vreun meci mai realist filmat şi montat). Din punct de vedere al concepţiei, nu sare prea departe de mult supraapreciatul O minte sclipitoare, însă, teoretic, aveţi tot atâtea motive să-l respingeţi pe primul şi să-l iubiţi pe al doilea - dacă ABM îţi scotea ochii cu exasperantul "dragostea învinge tot" dând într-un final kitsch grosolan de cusut cu aţă albă, Renăscut din cenuşă plusează cu o doză de realism şi un sentimentalism deloc deranjant.

Iar Russell Crowe îl joacă pe Braddock cu acelaşi minimalism, însă şi aceeaşi fermitate de care se folosea şi în cazul lui Jeffrey Wygand (aka The insider, cel mai bun rol al său de până acum la paritate cu John Nash fireşte), cu alte cuvinte unul dintre marile roluri ale anului; dar, dacă vreţi deja să faceţi pariurile pentru "marea noapte", mergeţi pe Paul Giamatti! Până acum fie subestimat, fie ignorat (v. Sideways, American splendor), eu zic că i-a cam venit rândul, şi în Cinderella Man este evident cum face cel mai subtil şi mai bun rol al filmului - cel al prietenului şi antrenorului lui Braddock, Joe Gould. Pe Zellweger o puteţi scoate din calcule - în capoţel de casă şi cu o coafură à la Chicago... tot Bridget Jones scrie pe ea! (Ne pare rău, Renée...)

Culmea este însă că, în toată corectitudinea politică a filmului, uppercut-ul să-i fie aplicat tot de publicul american: în primul weekend, Cinderella Man a eşuat undeva pe locul al cincilea al B.O.-ului de peste ocean, scufundându-se cu totul la scurt timp după aceea şi strângând în total abia jumătate din exorbitanta sumă investită (80 milioane $). Unii văd în cauza eşecului proximitatea lansării (imprudentă!) de precedentul scandal al lui Russell Crowe (cel cu cuvintele cheie "recepţioner", "telefon", "smash"). Să fie doar un (alt) exemplu de corectitudine politică?...