Renăscut din cenuşă. Cinderella Man

Cinderella Man e un film care a mers prost în Statele Unite. Totuşi, e un film de Oscar, judecînd atît după realizare, cît şi după temă. Un film puternic şi frumos. Să se fi săturat americanii de filme menite să le ridice moralul? Sau s-au săturat de filme cu boxeri? Cinderella Man (adică "Bărbatul Cenuşăreasă") este pentru Ron Howard un al doilea A Beautiful Mind. Russell Crowe e şi el acelaşi, deşi altul. A slăbit, s-a antrenat, i-a fost vopsit părul, numai că e locuit pe dinăuntru de o cu totul altă persoană. Extraordinarul actor domină fiecare scenă şi e capabil să exprime o grămadă de chestii delicate doar mişcîndu-şi genele.

Dacă pentru australian rolul însemna o nouă provocare (un nou Oscar?), pentru Ron Howard, dincolo de Oscaruri, filmul pare să fi fost ocazia de a aborda mai degrabă muzical povestea adevărată a boxerului James Braddock, alias Buldogul, terminat atît fizic, cît şi financiar de Marea Criză, dar care îşi face o reîntoarcere nesperată, devenind chiar campion mondial. Jim Braddock a fost pentru americanii disperaţi din vremea Marii Crize un fel de Seabiscuit, un erou care le-a dat speranţă. Cinderella Man nu e un film despre sportivi şi despre frumuseţea confruntării fizice. E un film despre supravieţuire, iar Howard reuşeşte să-l treacă dincolo de demagogie, făcîndu-l copărtaş pînă şi pe cel mai sceptic spectator.

Muzicalitatea vine întîi de toate din scenariu. Prima parte a filmului nu e decît un lung şir, opac, de înfrîngeri. Braddock, sărăcit de inflaţie, boxează pe bani puţini, dar i se interzice să mai joace pentru că şi-a accidentat dreapta, la docuri nu găseşte slujbă de zilier, cei trei copii şi soţia (calina Renée Zellwegger) abia au ce mînca. Datoriile se strîng şi vine iarna. Howard pare să tragă de timp în aceste secvenţe, dar de fapt pătrunde pînă la nivel celular (primar), tot mai adînc, în existenţa acestor oameni care nu sunt hrăniţi şi încălziţi decît de dragostea unuia pentru celălalt. O bună parte din film e cenuşie şi se tot întunecă pe măsură ce sărăcia se agravează. Ti se face şi ţie frig. Şi apoi, clanc, apare mîna salvatoare. Impresarul (un fermecător Paul Giamatti) îi găseşte un meci, un fel de post de sac de box. Dar Braddock cîştigă. Urmează urcuşul, ieşirea din groapă. Un scurt succes. Apoi marea încercare - partida cu fiara Max Baer, care a omorît deja doi oameni. Braddock nu refuză meciul. Şi o face praf pe bestie, devenind campion mondial.

Abordarea lui Howard e eficientă şi impresionantă. El face un soi de muzică atonală, părţile nu sunt echilibrate nici ca lungime, nici ca intensitate. După secvenţele trenante din debut, atmosfera se încinge şi se destinde, adrenalina răbufneşte cînd Braddock îşi dă seama în ring că mai poate boxa, că mai are forţă. Pe urmă mecanismul se tot întinde spre insuportabil, pentru că meciul cu Baer pare să fie ultimul. Soţia sa crede că va muri, rămas-bunul are gravitatea unui adio, oamenii se roagă în biserici ca în faţa unei catastrofe, oficialii din ring au aerul unor ciocli, publicul îl salută pe erou ca pentru ultima oară. E impresionant ce face Howard din relativ puţine elemente biografice, pentru că filmul nu ia decît cîţiva ani din existenţa boxerului (mort în 1974). De regulă, boxul e interpretat în film ca modalitatea cea mai brută de a figura lupta cu destinul. Howard, de-a lungul unor secvenţe extrem de veridice şi de dure (coordonate de un anume Steve Lucescu!), face ce face şi trece graniţa fizicului, a sîngelui împroşcat cu încetinitorul, trece şi peste lupta cu destinul, făcînd din Braddock mai degrabă un erou care-şi asumă soarta pînă la capăt. Numai că soarta vrea ca el să cîştige.

A mai reuşit Howard să echilibreze violenţa din ring cu căldura familiei, cu căldura prieteniei, cu căldura fanilor săraci ca şi eroul. A echilibrat umilinţa înghiţită din afara ringului cu descătuşarea de energie din ring. Mai mult decît un film despre învingători, Cinderella Man e un film despre cei care rezistă, iar asta îl face mai credibil şi mai înduioşător.