Mitologie - Cinderella Man

Oare există, în istoria boxului, vreo poveste mai luminoasă, mai însufleţitoare, mai plină de avînt decît povestea vieţii lui James J. Braddock? Poate că vă veţi face o idee despre nivelul de luminozitate şi avînt care predomină aici dacă vă spun un lucru: nu-i văd pe John Huston, Martin Scorsese şi Clint Eastwood încăierîndu-se care să spună povestea asta. Lui Huston (care a făcut Fat City) îi plăceau boxerii, dar cu condiţia să piardă - susţinut, consistent, inexorabil. Lui Scorsese nu i-or fi plăcînd neapărat boxerii, dar îi plac sufletele bumbăcite şi, cînd a fost nevoie (la Raging bull), s-a folosit exemplar de croşee concrete şi de echimoze palpabile ca să vizualizeze bumbăceala asta. Cît despre Eastwood, lui îi place un luptător sau, mai exact, o luptătoare (Million Dollar Baby), pentru că în elanul ei ascendent vede preludiul căderii, în însuşi dreptul ei constituţional de a se lupta pentru fericire vede o constrîngere nefastă.

Regizorul Ron Howard e făcut din alt aluat. Fost copil-vedetă, apoi adolescent american arhetipal (în American Graffiti de George Lucas), apoi vedeta unui serial longeviv intitulat Zile fericite, Howard a devenit unul dintre cei mai pricepuţi rapsozi hollywoodieni ai dreptului la fericire, ai elanurilor combative, nelimitat-ascendente, inimitabil-americane pe care acesta le consfinţeşte. Problema unui astfel de cineast, mai ales dacă insistă să-şi caute inspiraţia în personaje şi fapte reale, este că nu orice subiect răspunde bine la tratamentul lui, revărsînd cantităţile cerute de lumină şi căldură: A beautiful mind, povestea matematicianului schizofrenic John Nash, i-o fi adus ea un Oscar, dar nu ne-a convins pe toţi că era aşa o ocazie minunată de a celebra ce-avem mai bun în noi. Cinderella man va fi la rîndul său ironizat de cei ce se mîndresc cu rezistenţa lor la astfel de lucruri, dar e problema lor; adevărul e că în legenda lui Braddock şi în cadrul Marii Crize Economice (un cadru care de mult a devenit el însuşi mitologic), Howard a găsit un subiect care i se potriveşte perfect. Mă rog, aproape. Oare e posibil ca la un meci de box din 1934, dintre un alb disperat şi un negru şi mai disperat, fiecare cu susţinătorii lui nemîncaţi, să nu fi sărit nici măcar o scînteie de conflict inter-rasial? Oare miezul acestei poveşti frumoase (Braddock a fost supranumit Bărbatul-Cenuşăreasă) nu e, pe alocuri, mai dur şi mai amar decît realizează Howard? La urma urmei, e o poveste frumoasă cu acompaniament de strigături din categoria "sparge-i faţa!". Însuşi Braddock, care decade în urma unui accident şi ajunge să se bată pentru 50 de dolari, face un comentariu despre degradarea generală - amărîţi care plătesc cinci cenţi ca să vină să-i înjure pe boxerii care nu reuşesc să le ofere spectacol pe stomacul gol. Dar răul şi degradarea de-aici par să vină numai din afară şi nu par capabile să prindă rădăcini adînci: atunci cînd Braddock se pune în calea unui bărbat care părea pe punctul de a-şi lovi nevasta, sîntem asiguraţi că de fapt n-ar fi lovit-o. Nici nu ne făceam griji, cu Howard la postul de control. Pe de altă parte, controlul regizoral - meşteşugul cu care Howard îl impune pe Braddock în ipostaza de campion al celor mulţi, atît al spectatorilor americani de box din timpul Crizei, cît şi al spectatorilor de film din orice colţ al lumii moderne - e admirabil; e populism, dar populism simţit şi onorabil, şi oricine se consideră cinefil, dar se declară complet imun la asta, ar trebui să-şi pună întrebări în legătură cu apetenţa lui reală pentru cinema.

Astea fiind spuse, nu văd cum ar fi funcţionat fără Russell Crowe. Eu, unul, prefer să-l văd în ipostazele lui de "om simplu" (ca aici sau în Gladiator) decît în incarnările lui intelectualizate (The insider, A beautiful mind), unde tehnica lui prodigioasă e scoasă, uneori ostentativ, la înaintare. Nici rolul acesta nu solicită cu adevărat calitatea unică a lui Crowe - implicaţia unei forţe devastatoare, stăpînite cu greu -, pentru că nu există nici o legătură între dezlănţuirile pugilistice ale lui Braddock şi decenţa lui din afara ringului. Dar el ştie să dea viaţă charismatică ideii de "om simplu" - charisma transparenţei emoţionale, a aparentei lipse de disimulare, de calcul de imagine - şi, lucrul cel mai bun, ştie să-şi păstreze modestia (sau, mai exact, retractilitatea caracteristică) şi pe creasta imensului val de triumf pe care-l stîrneşte Howard. Cînd a fost rechemat în ring, după o perioadă grea în care mîna lui accidentată abia dacă-l slujise la cărat baloturi în port, asta s-a întîmplat numai datorită faptului că aspirantul la titlul mondial la categoria grea, Corn Griffin, rămăsese fără adversar şi lumea voia să-l vadă caftind pe cineva: Braddock părea victima perfectă. Un an mai tîrziu, se măsura cu formidabilul Max Baer pentru titlu. Nu ştim dacă soţia lui chiar l-a vizitat înainte de meci, ca să-i spună: "Tu eşti campionul inimii mele"; prea aduce a comportament tipic de soţie de erou de-al lui Ron Howard. Dar, jenant sau nu, chestia e că în momentul acela mulţi dintre noi vom simţi că ea ne-a luat vorba din gură.