Un bărbat răstignit într-o grotă de munte cere să bea apă, dar e sleit de puteri şi - înţelegem - îşi dă duhul. Privitorul îşi aminteşte cuvintele rostite de Hristos pe cruce, "Eli, Eli, lema sabachthani?". De aici şi posibila semnificaţie a titlului ce trimite spre o anume stare de spirit - fără de lege, fără frică de Dumnezeu. Pe ea se aşază întreaga lume post-comunistă din Europa de Est, nu doar din spaţiul bulgar. Stricto sensu, Bezbog este însă şi numele muntelui din sud-vestul Bulgariei, a cărui legendă e povestită, la final[1].
Ceea ce se vede şi se aude în multipremiatul film al Ralitzei Petrova[2] este mult mai mult decât ar putea cuprinde un sinopsis, o descriere în cuvinte. Gana, o soră medicală plătită (şi) de mafia locală (condusă de capii poliţiei şi ai justiţiei) dintr-un orăşel aflat la limita subdezvoltării, sustrage cărţile de identitate ale bătrânilor asistaţi social (şi ajunşi în faze avansate de senilitate / demenţă / Alzheimer) pentru care lucrează, documente pe baza cărora profitorii înfiinţează o serie de firme dubioase[3].
Cu totul aparte în Bezbog este altceva: atmosfera minimalist-austeră orchestrată foarte cinematografic de Petrova, în triplă calitate - de regizor, scenarist şi producător asociat[4]. Pentru că, în ciuda tuşelor "neorealiste" ce surprind cenuşiul material şi moral al existenţei, filmul său - un "purgatoriu submontan din a cărui atmosferă glacială, frisonantă, ieşi anevoie, sacadat; parcă înghiţi cu noduri vreme" (Vladimir Bulat) - nu are nimic în comun cu mizerabilismul decorativ din atâtea filme insignifiante realizate, mai cu seamă în anii '90, în ţările foste comuniste. Imaginea (directori de imagine: Krum Rodriguez, Chayse Irvin; scenograf: Vanina Geleva) este - ca şi muzica - un personaj, un instrument profund angajat în construcţia dramaturgică[5]. Astfel, spectatorul este invitat să ducă mai departe starea de godless căreia filmul îi propune o expresie asemenea haiku-ului japonez.
Fragmentele muzicale din câteva cântece bulgare bisericeşti au funcţia de "refren poetic" şi deschid posibilitatea unor noi emoţii (artistice, nu pur psihologice) transformate calitativ. Ecoul solemn şi triumfător al corului bisericesc mi-a amintit de evocarea muzicii ecleziale bulgare din romanul lui Cinghiz Aitmatov, Eşafodul. Acolo, personajul central cu destin de martir este copleşit de emoţie şi, transfigurat, remarcă la coriştii bulgari simţământul filial al datoriei faţă de străbunii ce se apropiaseră, prin suferinţă, de Hristos "cel inaccesibil şi nedespărţit de spirit". Doar aşa, comentează el, puteau da naştere unei cântări "inefabile, pline de dăruire".
Imnurile cântate, izvorâte parcă din propriile imbolduri, dureri, griji şi vinovăţii ale Ganei, abia acum îşi află ieşirea, eliberând-o şi umplând-o totodată de o nesperată lumină şi inspiraţie. Este momentul naşterii "omenescului în om"[6]. Abia acum Gana conştientizează răul pe care - sustrăgându-i actul de identitate - l-a pricinuit bătrânului Ioan, fostul deţinut politic (din perioada stalinistă) despre care află că este acum instructor de cor şi de la care ar vrea să înveţe să cânte muzică bisericească ("Nu e târziu?" - îl întreabă; "Niciodată nu e prea târziu!" - îi răspunde acesta). Conştiinţa mustrătoare o îndeamnă să-şi învingă frica şi să dea la iveală abuzurile justiţiei, fără să ştie (sau fără să-i mai pese) că drumul pe care tocmai a pornit duce la eşafod.
[1] Un personaj (din off) relatează că, pe timpul ocupaţiei otomane, sătenii pravoslavnici bulgari s-au refugiat pe crestele cele mai înalte ale acestui munte. Deşi nădăjduiau că - aflându-se mai aproape de Dumnezeul din ceruri - vor scăpa cu viaţă, au fost măcelăriţi de cotropitorii turci.
[2] Bezbog a fost premiat la Paris, Batumi, în Georgia, Cipru, Tetuan, Varşovia, Stockholm, Mumbay, Reykjavik, Sarajevo, Sofia. În 2016 a obţinut, la Locarno, "Leopardul de Aur", Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Irena Ivanova), Premiul Juriului Ecumenic şi Premiul criticii elveţiene Boccalino. Hollywood Reporter: "Un debut cinematografic ce întrece aşteptările, o meditaţie asupra nevoii universale a omului de credinţă, nădejde şi frumuseţe".
[3] "Fizionomia ei este a unei măşti, iar oboseala a unui măgar de tracţiune. Urcând greoi în duba cu care se deplasează, ducând pe umăr o geantă şleampătă, ea nu are nimic feminin, graţios, atractiv. Este la fel de doborâtă de viaţă ca şi pacienţii pe care-i vizitează." (Vladimir Bulat)
[4] "Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică socială şi morală sumbră, nemiloasă, un jăratec care se aşază pe o rană deschisă, producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existenţială, decît niscaiva răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să fie întinse pe tapet, căci omul se obişnuieşte cu răul, şi starea aceasta tinde să devină "firească". Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre oameni..." (Vladimir Bulat)
[5] Imaginea din Bezbog, ce invită la contemplare şi introspecţie, este percepută în contextul noii sale integrităţi, în care muzica, folosită minimalist, devine parte organică. Dimensiunea adusă de coloana sonoră (sound design: Peter Albrechtsen) conferă o altă calitate imaginii. Ce contează este expresivitatea sonoră a momentului. Când un microbuz iese dintr-o parcare subterană şi se pierde în lumina zilei (cadrul aminteşte de Stalker / Călăuza lui Tarkovski), auzim nu muzică propriu-zisă, ci un conglomerat de sunete electronice asemenea unei voci nedefinite a naturii, a unor sentimente neclare, inexplicabile, dar adevărate. Sunetele dispar progresiv, rămânând o vreme la limita auzului, iar din clipa în care începem să le sesizăm (ca în secvenţa hiper-realistă a orgiei), ne întrebăm dacă nu cumva doar ni s-a părut şi, de fapt, n-am auzit nimic, pentru ca apoi să ne întrebăm de câtă vreme le auzim.
[6] Preţul trezirii (sau "în-omenirii") este scump. Dar la fel de scump este şi preţul plătit de profitorii cinici care au înţeles mersul vremurilor: unul din "rechinii supravieţuitori" mărturiseşte că viaţa i se pare de nesuportat, iar fiecare dimineaţă i se pare un coşmar; pe fiul mult iubit al altuia îl înghite pământul într-o văgăună foarte asemenea celei în care au pierit victimele care încercau să-şi facă dreptate.