Agnès Varda, artista iconică a Noului Val al cinematografiei franceze, şi JR, cunoscut pentru fotografiile sale şi proiectele de artă urbană, s-au întîlnit pe cînd ea avea 88 de ani, iar el 33. Fără un traseu anume şi fără să aibă un plan stabilit de dinainte, au decis să pornească la întîmplare prin diverse locuri din Franţa rurală şi să spună povestea oamenilor care le ies în drum. Poţi cunoaşte o ţară dacă o străbaţi cu maşina, spunea cineva, şi poţi afla mai multe despre un loc dacă te opreşti să stai de vorbă cu oamenii. Iar cum Varda şi JR sînt artişti ai vizualului, nu doar că ascultă ce au de spus oamenii cu care se întîlnesc pe drum, ci le fac şi portretele. Mijlocul de transport cu care cei doi au ales să facă această călătorie este camioneta lui JR, echipată ca un studio foto ambulant: oamenii intră în ea şi în cîteva secunde chipul lor în alb-negru este imortalizat pe o coală de hîrtie de mari dimensiuni. Orice suprafaţă plană este bună apoi pentru a deveni loc de expunere: ziduri, case abandonate, faţada unor magazine, cisterne, clădiri ale unor şantiere navale, ba chiar şi o bucată uriaşă de beton căzută pe o plajă.
Mineri, crescători de capre, agricultori, o chelneriţă, muncitori, soţiile unor docheri din portul Le Havre, oameni obişnuiţi care, aparent, nu au nimic extraordinar devin personaje în Visages villages. Agnès Varda şi JR au abilitatea de a găsi elementul care îi scoate din anonimat. Fiecare chip, senin sau brăzdat de riduri, fiecare privire, nostalgică sau surîzătoare, ascund o poveste. Care la rîndul ei dă naştere unei alte poveşti, spusă de protagoniştii călătoriei. E un fel de film în film, o punere melancolică în abis a capacităţii noastre de a capta amintiri. Dacă imaginile şi istoriile de viaţă ale francezilor fotografiaţi sînt lipite pe clădiri sau ziduri, dialogurile dintre Agnès Varda şi JR ni se lipesc pe coarda sensibilă a memoriei.
Îi desparte mai bine de o jumătate de secol, au trăit experienţe şi epoci diferite, au altă abordare şi viziune despre lume, dar îi uneşte o candoare care înduioşează spectatorul. Cei doi ni se dezvăluie cu umor şi naturaleţe, aflăm de ce Varda are părul bicolor şi cum o secvenţă înfricoşătoare dintr-un film suprarealist o scapă de spaima injecţiilor în ochi pe care este nevoită să le facă din cauza unei maladii oculare. O cunoaştem pe bunica de 100 de ani a lui JR şi facem un salt în timp printre amintirile fascinante ale venerabilei Agnès Varda. Sînt evocaţi Nathalie Sarraute, Guy Bourdin, Henri Cartier-Bresson şi mai ales Jean-Luc Godard, personaje despre care Varda vorbeşte cu multă emoţie. Vă amintiţi scena din filmul lui Godard din 1964, Bande à part (preluată apoi şi de Bertolucci în The Dreamers), în care sălile muzeului Luvru sînt parcurse în fugă? În Visages villages, Agnès Varda reface aventura într-un scaun cu rotile împins de JR. Ar putea fi o definiţie plină de umor a felului în care marile spirite cinematografice s-au inspirat reciproc.
În 2018, Visages villages a fost nominalizat la premiul Oscar pentru Cel mai bun documentar, iar revista Time l-a inclus pe lista celor mai bune 10 filme din 2017. Poate că un rol covîrşitor în această alegere l-a jucat şi faptul că Agnès Varda şi JR ne aduc aminte cît de importantă este sau ar trebui să fie imaginaţia în vremurile pe care le trăim. Bucurîndu-mă de prezenţa lor tonică şi văzînd cu cîtă graţie reuşesc în acest documentar să valorizeze artistic spaţii pe care în mod normal nu ţi-ai fi închipuit că fotografia le poate înfrumuseţa şi salva, mă întrebam cîte locuri din România (poate începînd cu ruina Cazinoului din Constanţa sau cu unele cătune izolate din Apuseni) ar avea nevoie de ochiul inspirat al unor artişti ca ei. Cîte chipuri ar avea de spus poveşti ce pot rezista probei timpului, dacă ar deveni vizibile?
Ochiul şi privirea sînt centrul universului în Visages villages. Uneori facem un pas în spate sau privim de la înălţime ca să vedem mai bine. Alteori perspectiva rămîne în ceaţă din cauza unor probleme diagnosticate de oftalmologi (aşa cum i se întîmplă lui Agnès Varda). Ochelarii de soare, întunecaţi (ca cei purtaţi de Godard sau JR), sînt o barieră în calea percepţiei clare. Dar nu un obstacol. Ceea ce mă face să îi dau dreptate, din nou, Micului Prinţ: limpede nu vezi decît cu sufletul.