Descopeream în vara lui 2017 Clujul ca pe un oraş deschis către ideea de a oferi cultură de calitate nu numai celor care au intrat vreodată pe poarta unui teatru, ci şi celor care pot descoperi opera într-o plimbare prin centrul oraşului, vara, prin "Opera Aperta", program lansat de Opera Română din Cluj în colaborare cu Primăria clujeană.
Totuşi, stagiunea operei sau filarmonicii sunt cele care oferă cel mai frecvent publicului unui oraş şansa de a se delecta cu ce se poate auzi mai bun în acest domeniu. Într-un astfel de context, un eveniment notabil la acest final de an a fost reprezentaţia specială din noiembrie 2017 de la Opera Naţională Română din Cluj cu capodopera verdiană Rigoletto, avându-i în distribuţie pe Florin Estefan (debut), Diana Ţugui, Florin Guzgă (invitat) şi Liza Kadelnik, sub bagheta lui Cristian Sandu (invitat) care a dirijat Corul şi Orchestra operei clujene. Într-o regie artistică şi scenografie clasice, semnate de Emil Strugaru, concepţia costumelor pentru personajele Rigoletto şi Ducele de Mantua purtând semnătura Ancăi Pintilie, punctul central de interes a fost reprezentat de cei trei solişti principali.
Vorbisem cu Florin Estefan mai demult pe tema îmbinării între activitatea de cântăreţ şi cea de director de teatru, acesta afirmând că deşi activitatea de director al Operei Naţionale din Cluj nu este simplă, îşi rezervă timp pentru a continua cariera de solist de operă: "Cânt rolul Germont în Traviata, am făcut Marcello în Boema, am făcut Oneghin, am cântat Don Carlo, Trubadurul la Cluj. Am făcut două producţii la Opera din Cairo, Traviata şi Bal mascat, am mai colaborat cu Opera din Timişoara, mai cânt şi vocal-simfonic, lieduri. Nu am de gând să părăsesc scena. Când mă trezesc dimineaţa, primul lucru pe care îl fac este să îmi încerc vocea, indiferent dacă am de cântat sau nu. Debutul în Rigoletto din această toamnă este foarte important pentru mine. E un rol esenţial pentru evoluţia unei voci de tipul meu."
Ceea ce am auzit pe scena operei clujene în această reprezentaţie confirmă faptul că Florin Estefan nu trebuie să părăsească scena, chiar dacă este considerat unul dintre manageri români de operă în ascensiune. Construcţia rolului Rigoletto necesită o stăpânire vocală perfectă a partiturii, dar mai ales un simţ dramatic pe care Florin Estefan a demonstrat că îl are pe deplin, evoluţia tensiunii de-a lungul celor trei acte fiind graduală şi funcţionând în perfectă conexiune dramatică şi vocală cu colegii de scenă. În special comunicarea artistică între Rigoletto şi fiica sa, reprezentată scenic de Diana Ţugui a fost purtătoare de emoţie, atât în duete, cât şi în celebra arie Caro nome soprana demonstrând o lejeritate şi delicateţe a discursului esenţiale pentru o conturare convingătoare a rolului Gilda. Trioul solistic a fost completat de tenorul ieşean Florin Guzgă, care a avut ocazia de a-şi încânta publicul cu două arii celebre, în mod special cu La donna e mobile reuşind să convingă prin lejeritatea abordării, o voce caldă şi plină de culoare.Prezenţa lui Florin Estefan alături de cei doi a sporit atenţia, mai ales din partea cunoscătorilor, care au fost răsplătiţi nu doar prin reuşitele individuale, ci şi printr-o remarcabilă omogenitate a principalilor parteneri de scenă, între care o menţionăm şi pe mezzo-soprana Liza Kadelnik, perfect integrată în celebrul cvartet "Bella figlia dell'amore".
Pe de altă parte, este demnă de remarcat mentalitatea pe care am regăsit-o şi la Cluj, privitor la modul în care trebuie abordat un spectacol, indiferent de timpul scurs de la premieră. Din fericire, sporire - aş putea spune exponenţială - a mobilităţii artiştilor, alături de îmbunătăţirea procedurilor legate de producţia propriu-zisă (decoruri, lumini, costume, etc.) au condus în deceniile trecute în mod inerent la o diminuare semnificativă a rutinei care adăuga mult praf peste o producţie odată cu trecerea timpului. Faptul că în spectacolul cu Rigoletto văzut acum la Cluj (producţie care a avut premiera acum mai mulţi ani) "vechimea" producţiei nu s-a simţit deloc, a dat un sentiment reconfortant, creând - am toate motivele să cred - un tip de respect pe care publicul îl simte atunci când vine în contact cu o atitudine artistică de înalt profesionalism.
