Recviem pentru un star: Johnny Hallyday, un erou al erei non-digitale

Era înnebunit după motociclete. În urmă cu aproape 20 de ani, şi-a făcut intrarea la un concert de pe Stade de France dintr-un elicopter, atîrnat de o frînghie. Îmbrăcat în costum de piele neagră, cu ochelari de soare şi lanţ gros cu cruce la gît, a aterizat apoi în mijlocul scenei şi a salutat mulţimea cu braţele deschise, ca un zeu în plină glorie. Nu s-a ferit să recunoască faptul că se droga uneori în tinereţe, ca mulţi alţi cîntăreţi, dar nu era mulţumit de calitatea înregistrărilor pe care le făcea după ce consuma substanţe interzise, aşa că le relua atunci cînd era lucid. A început de jos, singurătatea şi sărăcia i-au marcat copilăria şi adolescenţa, căci a fost abandonat de părinţi şi crescut de o mătuşă. Peste ani, a devenit simbolul omului care răzbeşte doar prin efortul propriu şi stă singur pe picioarele lui. După ce a fost decenii la rînd unul dintre cei mai bine plătiţi artişti din Franţa, presa a scris despre el că îi curg banii printre degete şi este un sac fără fund. A avut aproape tot timpul probleme financiare şi datorii la fisc, cu toate astea cheltuia în continuare pe maşini de lux sau motociclete; şi-a cumpărat vile şi proprietăţi în Franţa, Elveţia şi Los Angeles, ba chiar şi un yacht, pe care a dat 6 milioane de euro! Spunea că nu e contabil şi nu îi place să îşi bată capul cu o gestionare mai judicioasă a averii sale. Trăia intens, iubea viteza şi nu îşi refuza capriciile. A fumat Gitanes fără filtru şi a văzut de mai multe ori moartea cu ochii. De la o tentativă de sinucidere (în 1966) şi un grav accident de circulaţie (în 1970, cu Syvie Vartan alături, care a zburat prin parbriz), la un cancer de colon şi o operaţie cu complicaţii în urma căreia a stat în comă indusă (în 2009). Părea că poate trece peste orice obstacol sau şicană. Şi nu au fost puţine: a stîrnit rumori din pricina unor acuzaţii de viol, iar din cauza unui cîntec, Vaticanul a pus problema excomunicării sale (Jesus Christ est un hippie). Nu l-au ocolit nici scandalurile legate de viaţa lui personală. A fost căsătorit de 5 ori, cu Sylvie Vartan, Babeth Étienne (mariaj ce a durat doar 65 de zile), Nathalie Baye, Adeline Blondieau (cu care a fost însurat de două ori) şi Læticia Boudou (cu care s-a căsătorit în 1996 şi i-a fost alături pînă în ultima clipă). În viaţa publică era timid şi discret, prefera mai degrabă să tacă decît să iasă în faţă şi facă valuri. Lumea l-a perceput ca pe un om ieşit din comun, şi l-a iubit exact aşa cum a fost, cu bune şi cu rele. Pentru simplul motiv că deţinea un secret tot mai rar în anii din urmă: prin piesele sale, ştia să aprindă focul pasiunii. Şi, vorba lui, i-a făcut să danseze deopotrivă pe zei şi pe diavoli.


Johnny Hallyday venea dintr-o altă epocă. Dintr-un alt timp. Era un artist născut din sudoare, nu făcut de ecrane. În anii '60, cînd a început el să cînte, nu prea puteai trişa. Dacă erai frumos, chiar erai, nu te ajutau operaţiile estetice sau injecţiile cu botox să devii. Dacă erai talentat, te duceai în faţa publicului, o cîrciumă, o sală cu prestigiu sau un stadion şi arătai de ce eşti în stare. Nu fentai publicul. Ţi-l apropiai, stabileai cu el un contact direct, erai însoţit de fani prin turnee, îţi puneai sufletul pe scenă. Transmiteai emoţie. Iar publicul întotdeauna simte cînd un artist este sincer. Îl adoră, îl numeşte "idol" şi îl urcă pe un piedestal. Pe Johnny chiar l-au iubit, l-au răsplătit şi, mai presus de toate, nu l-au uitat. În ziua în care s-au despărţit pentru totdeauna de el, un milion de francezi avea ochii înlăcrimaţi, dar au cîntat cu toţii într-un glas, în stradă, Que je t'aime.


În 9 decembrie 2017, s-a putut vedea cît de mult l-a iubit Franţa pe Johnny Hallyday, o iubire care trece dincolo de statistica unei cariere ce a ţinut aproape 60 de ani şi se măsoară în zeci de discuri de platină, concerte spectaculoase şi vînzări greu de egalat de alţii ce vor veni după el. S-au rostit cuvinte mari după moartea lui, pe care, poate, le-au meritat sau le vor merita şi alte vedete. S-a spus despre el că este o legendă invincibilă a rockului şi că prezenţa lui fulminantă electriza mulţimea. Era capabil să transmită un mesaj puternic prin melodiile lui, chiar dacă, uneori, vocea lui dădea rateuri. Blond în tinereţe, cu nişte ochi albaştri de un farmec nebun chiar şi după ce trupul a îmbătrînit, iar chipul i-a devenit mai aspru, Johnny a avut admiratori ce nu l-au trădat niciodată. Aşa cum nici el nu i-a trădat. Uitaţi-vă la concertele lui din 2016 şi veţi fi impresionaţi de vitalitatea lui. Un bărbat de 73 de ani ce încă stătea drept, dansa şi vrăjea audienţa fie că şoptea versurile, fie că le urla. Un nebun frumos, ce moare pe altarul iubirii.


Ceremonia organizată la Paris pentru omagierea lui a fost dovada de necontestat a faptului că muzica uneşte oamenii. Au venit din toate colţurile ţării, mulţi pe motociclete, de toate condiţiile sociale şi din toate mediile, au inundat străzile capitalei franceze ca să-şi poată conduce idolul pe ultimul drum. Un drum cum nu s-a mai văzut în istoria recentă a transmisiilor televizate. A fost un omagiu excepţional în cinstea unui om cu un destin extraordinar. Cortegiul funerar a străbătut bulevardul Champs-Elysees de la Arcul de Triumf spre Place de la Concorde, iar mulţimea aplauda, ovaţiona, îi aclama numele. Plîngea şi cînta. S-a estimat că era în stradă un milion de oameni.


A fost un rămas-bun demn de un artist al poporului. Ştiu că pentru noi expresia are o conotaţie depreciativă (mai cu seamă dacă artistul era "emerit"), însă Johnny Hallyday a fost perceput cu adevărat ca aparţinînd publicului, poporului, tocmai pentru că a avut o carieră pe care şi-a închinat-o lui. Un erou popular, adică "héros populaire", cum spun francezii. Au crescut cu piesele lui, le ştiau pe de rost, fiecare avea o amintire legată de un cîntec sau altul, îi ţineau în mînă cîte o fotografie şi spuneau că sînt îngrozitor de trişti, ca şi cînd ar fi pierdut un membru al familiei. Eu mi-am exersat ani la rîndul franceza fredonîndu-i piesele şi mi-amintesc că cea mai bună prietenă de-a mea îi cînta primului ei copil, născut în Franţa, Oh, Marie, si tu savais / tout le mal que l'on me fait... Este un cîntec destul de trist, nicidecum de leagăn, dar cum nu ştia alte cîntece franţuzeşti pentru copii şi hitul lui Johnny se auzea atunci la toate radiourile, era suficient de bun pentru adormit copilul...

Inscripţia Merci, Johnny! a fost amplasată pe Turnul Eiffel, numele lui a fost proiectat cu litere roşii pe frontispiciul celebrei săli Olympia (unde din 1961 artistul a avut de-a lungul timpului 266 de concerte), stadionul Parc de Princes (unde de asemenea a avut în 1993 un show memorabil) a difuzat piese de-ale lui, pe altă clădiri din Paris rulau imagini cu el. Staţia de metrou Duroc a devenit Durock. Johnny. Nu ştiu alt artist a cărui dispariţie să fi provocat atîta emoţie. În ceea ce mă priveşte a fost Freddie Mercury, pentru alţii, probabil, Michael Jackson, dar, în mod cert, felul în care s-au organizat funeraliile lui Johnny Hallyday a fost absolut copleşitor, impresionant şi unic. Cu stil, bun simţ şi eleganţă. Totul prevăzut la virgulă, după reguli de protocol, demn şi fără nici o notă falsă. Dar cu nişte tuşe rock ce cred că i-ar fi plăcut şi lui Johnny; părea că spiritul lui veghează bunul mers al evenimentului de pe motocicleta albastră Harley Davidson expusă lîngă locul unde s-a oprit cortegiul. În biserica Madeleine (în care a avut loc ceremonialul religios) nu încăpeau decît 1.100 de oameni, aşa că în exterior au fost amplasate ecrane pe care oamenii din stradă puteau să vadă ce se întîmplă înăuntru. Rugăciunile şi cuvintele rostite de Monseniorul Benoist de Sinety, vicar general al arhidiecezei Parisului, au fost un elogiu adus biruinţei vieţii, dragostei şi Învierii. Prieteni şi apropiaţi ai cîntăreţului au ţinut discursuri care au amintit şi ele de dragostea pentru marele artist dispărut. Patrick Bruel a rememorat, vizibil îndurerat, simplitatea şi umorul lui Johnny, şi i-a mulţumit pentru că l-a sprijinit la începutul carierei sale, Marion Cotillard a citit un text biblic despre puterea iubirii, Jean Reno a recitat poemul L'escargot de Jacques Prévert, un superb îndemn pentru celebrarea vieţii şi a bucuriei, chiar şi atunci cînd ne doboară tristeţea. Ave Maria, imnuri religioase şi melodii cîntate la pian au alternat cu ritmuri de rock şi blues, cîntate în biserică, la chitară şi la muzicuţă. Lumea aplauda. Mă aşteptam să-i mai aud o dată vocea. Nu s-au folosit totuşi înregistrări audio, era doar muzica live din cîntecele sale. În mod paradoxal, chipurile acoperite de durere se deschideau în zîmbet în aceste "pauze" acompaniate de instrumentişti. Erau de faţă oameni simpli, artişti, politicieni. Trei preşedinţi ai Republicii: François Hollande, Nicholas Sarkozy şi Emmanuel Macron. Băteau din palme şi ţineau ritmul impus de Johnny. Muzica lui a reuşit, încă o dată, să şteargă barierele sau ideologiile şi a apropiat generaţiile, într-un ideal comun.


În acelaşi ton, al dragostei imense pe care Johnny Hallyday a avut-o pentru public, a fost şi discursul pe care actualul preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron, l-a rostit de pe treptele bisericii. A subliniat căldura lui, arderea sa pe scenă, dăruirea totală. A mulţumit publicului că l-a ştiut aprecia şi că l-a susţinut atunci cînd era căzut. A vorbit despre energia şi iubirea care ţin un popor împreună în jurul valorilor sale. A făcut recurs la modul în care Johnny a intrat în vieţile francezilor, cu blues-urile ce cîntau bucuriile şi suferinţele lor, cu rock-ul ce mărturisea despre dorinţele şi luptele lor. Citîndu-l pe Victor Hugo, Macron l-a numit "une force qui va", o forţă în mişcare, un destin ce merge înainte şi nu se abate de la drumul său. Ascultîndu-l, mă gîndeam că marile naţiuni au marele merit de a şti să îşi arate recunoştinţa faţă de marii artişti. Arătîndu-şi iubirea nemărginită şi respectul pentru el, Franţa i-a făcut lui Johnny Hallyday o ieşire grandioasă din scenă, pe măsura vieţii sale.

Bon voyage, Johnny. Ai trăit pentru a da totul / Cu atît mai bogat, cu cît nu ai păstrat nimic / În afară de iubire.