Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Regele moare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce rămâne, domnule? - Regele moare


ianuarie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regele moare. Omul anonim moare. Umanitatea moare. Dumnezeu moare. Tu mori. Eu mor. Toţi murim. Totul moare.

Fiecare dintre aceste fraze, ipostaze, bucăţi de adevăr este înscenată în minunatul spectacol cu Regele moare de Eugen Ionescu, montat de Andreea şi Andrei Grosu la Sala Mare a TNB. Spectacolul despre care se poate spune că inaugurează cu adevărat versiunea adusă la zi a celei mai încăpătoare săli de teatru a Bucureştiului. După patru ani confuzi, cenuşii, trişti, Sala Mare primeşte, în fine, în portofoliul său un spectacol ce are toate şansele să devină legendar.

Un spectacol în care infrastructura tehnică înţelept şi talentat mânuita îngăduie monologuri aproape şoptite (aplauze ample pentru cel / cea responsabil pentru universul sonor), lacrimi care se zăresc din înaltul sălii, detalii scenografice minuscule observabile din oricare dintre cele 940 de fotolii.

Un spectacol în care reflectoarele lui Chris Jaeger privilegiază chipuri, gesturi, priviri, intimităţi adesea greu de sesizat şi într-o sală cu câteva zeci de locuri, dar în care e loc şi pentru spectaculoase desfăşurări de forţe care pun în evidenţă dotările scenei. Justeţea mix-ului între mărunt şi grandios, între discreţia de "lemn şi spaţii mici" şi măreţia de catedrală e meritul scenografului Vladimir Turturică, a cărui sufragerie-insulă aminteşte, vag, de traseele fragile imaginate de Elena Dmitrakova pentru protagoniştii marelui Unchiul Vanea al lui Yuri Kordonsky de la Bulandra.

Un spectacol în care unul dintre cei mai abrazivi dramaturgi ai secolului trecut e adus în scenă de Andreea şi Andrei Grosu într-o formulă gâlgâind de emoţie, de căldură, de umanitate. E drept, textul ionescian, scris sub imperiul fricii de moarte, face, pe alocuri, notă discordantă cu restul scrierilor sale, dar parcă nici una dintre montările sale recente nu a mizat atât de mult pe o lectură naturală, simplă, directă ca cea de la TNB.

Nu cumpărăm bilet la o piesă scrisă de unul dintre corifeii teatrului absurdului, ci mergem la o confesiune, la o filă de jurnal scrisă de un om ca oricare dintre noi, vizitat de fricile, angoasele, laşităţile, regretele care însoţesc, credincioase, apropierea marii despărţiri. De câte ori nu ne-am gândit, nu ne-am imaginat că odată cu dispariţia noastră moare lumea întreagă sau ar trebui să moară sau am vrea să moară? De câte nu am urlat în sinea noastră împotriva nedreptăţii de a dispărea de pe acest pământ, de a spune adio acestei vieţi, oricât de dură, stupidă, nefericită ni s-ar părea ea când şi când?

Ionesco produce un exerciţiu de maximă sinceritate, un selfie moral ce nu îngăduie nici urmă de auto-amăgire. Pentru a nu vira în exhibiţionism, văicăreală ori metaforită cronică, curajul lui are nevoie de actori deopotrivă de cutezători. Numele lor este Victor Rebengiuc şi Mariana Mihut. El îl încarnează pe omul ce moare, ea e soţia, iubita, femeia, îngerul, duhul, iluzia ce îl trece pe el pe malul celălalt.

Richard Bovnoczki, Florentina Ţilea, Ana Ciontea şi Şerban Pavlu interpretează, cu pricepere şi moderaţie, personajele de dinaintea marelui final. Cele care, abia ferindu-şi privirea înlăcrimată, preschimbă "la revedere" în "adio". Pe ei şi-i va aduce aminte Bérenger înainte de a nu-şi mai aduce aminte nimic.

Treptat, ei dispar în întuneric. Pe scenă, rămâne doar el, omul dezgolit, în faţa morţii, şi ea, apariţia acea inexplicabilă, inclasabilă, inubliabilă, fără de care nici cea mai mare disperare nu e cu putinţă.

Cândva, Mariana Mihuţ năucea sala de la Izvor a Bulandrei cu monologul din finalul unui Îngropaţi-mă pe după plintă de care cine l-a văzut nu s-a vindecat niciodată. Acum, actriţa renaşte cu un monolog de final pentru care, cu toate riscurile roz de rigoare, nu pot găsi altă comparaţie decât o sonată de Chopin. Fiecare cuvânt rostit e o notă apăsată pe o clapă de pian.

În zilele premierei acestui spectacol, un rege murea aievea. Ultimele lui ore pe acest pământ au adus, pe străzile Bucureştiului şi apoi pe drumul lui spre Curtea de Argeş, o emoţie de care toţi cei care au trăit-o îşi vor aduce aminte mereu, fără ca cineva să o poată explica în chip coerent. Poate doar la teatru, privind doi actori şi urma unui reflector, să ne mai putem întâlni vreodată cu ea.



 Toate articolele despre Regele moare


1 comentariu

  • Dar Regina Marie unde e?
    Ivan Iancu, 04.02.2018, 02:36

    Caci pare pierduta din evidente, la "si altii". Nu e cel putinvcontopita cu Regina cealalta, sotia... Iar similitudinea cu moartea discreta si ciudata a celuialt Rege nu e relevanta cu nimic. Ba mai trist, da apa la moara unor interpretari poate deplasate si deloc onorante. Asa stand lucrurile apare firesc intrebarea care e felul de a muri mai omenesc si mai tulburator. Mai autentic daca vrem.
    Si tot nu-mi revin din uluiala. Sa se fi mers oare pe potriveala dintre agonia Regelui Mihai? Sa ramanem la doar o simpla si ciudata coincidenta.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Împărăţia mea pentru încă puţină viaţă - Regele moare la Festivalul Internaţional de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2018, Răzvan Rocaş
 Bérengeria (plină) de absurd - Regele moare, Bogdan Burileanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer