Ora lui 2018

Am închis contractul cu Opera Naţională Bucureşti şi astfel ianuarie 2018 m-a găsit (re)întors cu toată fiinţa mea către teatru.

Am lăsat în urmă un an a cărui experienţă mi-a arătat o altă lume a spectacolului Mare, şi de data aceasta din interiorul "laboratorului", să-i spunem. Opera Naţională Bucureşti este o uzină, cu toate bunele şi relele sale, care atrage ca un magnet artişti, oameni pasionaţi, unii dedicaţi acestei arte nemiloasă a spectacolului, a afirmării personalităţii fiecăruia.

De felul în care funcţionează această uzina se fac "vinovaţi" cei ce "conduc", pentru că conştienţi sau nu, dorinţa de a fi în fruntea unei astfel de industrii depăşeşte autoevaluarea propriilor calităţi.

Acest turn Babel al culturii româneşti (unul dintre ele), în care se clădesc şi se topesc talente, ambiţii, năzuinţe, este un loc în care rezistă pietrele tari, caracterele puternice (având sau nu calităţi). Până când? Până când intervin jocurile politikiei, jocuri nemiloase şi fără vreo legătură cu arta. Greu de spus dacă e bine sau nu, dar în mod cert răspunsul îl va da, sau mai bine zis îl dă, publicul cu al său barometru care întotdeauna nu minte. "Sold out" este un răspuns, aplauzele (cortinele se spunea pe vremuri) în picioare, sau chiar în timpul spectacolului după un solo, şi numărul repetării acestora, alt răspuns; prezenţa unor mari nume ale scenelor lumii, care răspund unor chemări, pentru a oferi publicului românesc fragmente, exemple ale nivelului spectacolului de operă de pe alte scene mari ale lumii, alt răspuns.

"A face ceva" este un eufemism pentru că singur nu poţi şi nici nu e bine să fie aşa, oricât de mare şi important eşti, spectacolul poate fi "dirijat" de o persoană (personalitate) dar a pretinde că l-a făcut singur este o infatuare care în mod cert îi va umili pe toţi cei care contribuie la ridicarea unui spectacol sau mai departe la consolidarea prestigiului unei astfel de instituţii.

Mă bucur că am cunoscut şi am lucrat alături de oameni care-şi respectă profesia (maşinişti, regizori tehnici, pictori, tapiţeri, tâmplari, lăcătuşi mecanici, artişti din figuraţie, balerini, solişti, şi lista e lungă), care respectă profesia altora cu care colaborează, care înţeleg sensul conceptului fiecărui spectacol şi care sunt mândri de ştiinţa muncii lor.

A fost o mare experienţă de lucru, de viaţă şi am avut prilejul să-mi întăresc convingerea că oamenii tineri oriunde sunt aşezaţi se acomodează şi se înscriu în ritmul normal al bunului mers (mă refer la grupul tânăr din spatele spectacolului: cei care se ocupă de pliante, afişe, programări, primirea şi găzduirea artiştilor invitaţi, promovarea spectacolelor, şi aici mai este loc de menţionat) al spectacolelor, al derulării repertoriului.

Acum m-am întors către teatru cu o cu toată altă privire, alt fel de a aborda chiar conceptele mele artistice, scenografice.

Grandoarea spectacolului de operă poate fi plasată, cu măsura, şi in spectacolul de teatru şi mă refer la conceptul scenografic, ce poate fi îmbogăţit.

Spectacolul de operă este într-o permanentă schimbare de zeci de ani; mari regizori ai lumii au încercat şi încearcă să dea dinamism şi culoare acestui tip de spectacol pe care parte dintre spectatorii de la noi , cât şi din alte locuri, şi-l doresc într-o notă " clasică", cu grandoare aurită, vestimentaţii bogate în broderii şi dantele. Se poate obţine acelaşi rezultat dar numai cu o sugerare a elementelor citate mai sus.

Marii regizori de teatru, sau regizorii tineri care au prilejul să lucreze pe scene de operă, novatorii, traduc povestea unei opere clasice în timpul de azi, azi fiind momentul punerii în scenă.

Un exemplu: Olivier Py secondat de Pierre Andre Weitz, cu al lor Carmen de Georges Bizet (în 2014 la Opera din Lyon) duc acţiunea într-un cabaret, un teatru de music-hall, aflat între un hotel şi un post de poliţie (la intrarea căruia flutură drapelul tricolor al Franţei, drapel ce va fi sfâşiat de fatala Carmen şi înlocuit cu rochia ei roşie), surprinzând prin nonconformitatea punerii în scenă, printr-o dinamică permanentă şi prin "pertinenţa şi impertinenţa sa, un bobârnac aşteptărilor convenţionale cu care ne hrănim vis-à-vis de o operă devenită pilonul repertoriului uitând adesea primirea rece la debutul său din 1875" (din cronica lui Fabrice Malkani "Le Manège désenchanté" în FORUMOPERA).

L-am menţionat pe Oliver Py (regizor destul de controversat în lumea teatrului şi operei, fost director al Teatrului Odeon, în prezent director al Festivalului de la Avignon) pentru a sublinia ideea curajului în conceptul spectacolului indiferent de posibile reacţii fie ale publicului, fie ale criticilor. Criticii de operă sunt de temut pentru că analiza lor porneşte de la felul în care este interpretată muzica şi mai apoi conceptul regizoral şi scenografic; şi chiar dacă conceptual dramaturgic totul este bine Aşezat, cea mai mică abatere de la rigurozitatea muzicală a partiturii respectivei opere poate dezechilibra balanţa aprecierilor.

Cred că trebuie şters praful de pe spectacolul de operă. Prezenţa importanţilor noştri regizori de teatru, cum ar fi Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Alexandru Darie şi alţii, a adus un aer de eliberare energiilor creatoare pe scenele operelor din Romania.

Regizorii de teatru, creatorii de spectacol ai scenelor lumii, au încercat şi încearcă "schimbarea"; trecerea de la cântatul nemişcat (exagerez intenţionat!) cu faţa către public şi cu ochii pe dirijor, la mişcarea teatrală. Astfel începe simbioza între teatru şi operă.

*
2018 - declaraţie la începutul anului:

În curând voi termina alături de Ducu Darie, Lia Manţoc, Cristian Lolea, Şerban Pavlu, Radu Amzulescu, Camelia Maxim, Daniela Nane şi întreaga echipă, spectacolul Coriolanus de William Shakespeare pe scena Teatrului Bulandra. În viitorul anului 2018 mă bucur de colaborarea cu Domnul Dinu Cernescu, cu tânăra regizoare Irina Alexa Banea şi cu deja cunoscuta regizoare Anca Colţeanu.

Ridicaţi cortina!