Ultima perioadă a fost un tur de forţă pentru publicul de film de la noi. Sezonul de toamnă înseamnă filme unul după altul. Ce să mai zici dacă trebuie să şi scrii despre ele? Te foieşti în scaun, treci stîngul peste dreptul şi dreptul peste stîngul, te mai uiţi la ceas. Nu e frumos să pleci. Asta în caz că filmul te plictiseşte.
Azi o să trecem, „practic", în revistă cîteva dintre ultimele filme. Unele merită, altele mai puţin. Nu o să le iau în ordine valorică, ci aşa cum mi le aduc aminte.
Va, vis et deviens este cel mai recent film al lui Radu Mihăileanu şi al doilea care rulează în România după Trahir. Continui să regret că Train de vie n-a putut fi contractat de un distribuitor român şi n-a intrat în programul cinematografelor. Comparat cu Train de vie, Va, vis et deviens mi s-a părut mult mai palid şi conformist din punct de vedere stilistic. Nu e mai slab. E altă manieră de a face film. Este vorba însă, din cîte se pare, de primul film ce tratează „Operaţiunea Moise" prin care, în 1984, Israelul şi Statele Unite au recuperat mii de evrei etiopieni ce-şi părăsiseră ţara din pricina noului regim pro-sovietic şi locuiau în tabere de refugiaţi din Sudan. Eroul filmului e un copil, creştin etiopian, care e trimis cu o mamă de împrumut în Israel, pentru a se salva. Acolo dă de o altă mamă, o femeie cu inima bună, a cărei familie îl înfiază. Filmul urmăreşte viaţa acestui copil în cele trei etape care corespund titlului - „Pleacă, trăieşte şi desăvîrşeşte-te". Astfel: copilăria, adolescenţa şi maturitatea (fază în care, după ce a studiat la Paris, eroul se întoarce în Israel). Filmul a fost realizat după o minuţioasă muncă de documentare şi chiar a fost inspirat dintr-o poveste reală. Regizorul spune că a dorit să se ţină aproape de latura documentară, dar acest lucru e parţial vizibil, pentru că filmul apasă prea mult pedala lirică, începînd cu muzica tînguită, care dă singură cheia de lectură. Realizat însă profesionist, cu actori bine conduşi, filmul impresionează - pe lîngă veridicitatea lui - mai degrabă prin relaţia lui Schlomo cu mama lui israeliană, Yael, graţie excelentei actriţe Yael Abecassis care extinde legătura mamă adoptivă-fiu la generozitatea unui fel de iubire universală, plină de acceptare.
The Skeleton Key este un thriller paranormal cu o distribuţie selectă, ce-i drept (Kate Hudson, Gena Rowlands, John Hurt), dar extrem de conformist şi el şablonului hollywoodian (după care s-a tras, recent, şi Amityville). O tînără infirmieră merge la noul ei post de pe lîngă New Orleans, unde, într-o casă veche, are de îngrijit un bărbat paralizat şi mut, după o incursiune în podul casei. Cum nevasta acestuia îi dă o cheie universală, fata începe să circule prin casă şi să caute rezolvarea misterului unei uşi care nu poate fi deschisă. Problema cu acest gen de filme este că sînt supărător de asemănătoare, astfel încît efectele sînt numai de suprafaţă - tresari în scaun, te strîngi de încheietura mîinii, dar nu ai emoţii estetice ori intelectuale. Totul e făcut după prescripţie şi eliberat compensat.
Compensat cu, eventual, Camionul roşu-gri, road-movie balcanic produs de Slovenia, Serbia şi Muntenegru, care a făcut parte din selecţia TIFF-ului clujean. Nu departe de Kusturica, poate şi datorită actorului Srdjan Torovic (care a jucat în Underground şi Pisica albă, pisica neagră), filmul e o poveste de dragoste interetnică de chiar dinaintea începerii războiului din fosta Iugoslavie. Colegii de breaslă au ieşit încîntaţi de la vizionarea de presă, însă pe mine filmul nu m-a dat pe spate. Actriţa Aleksandra Balmazovic joacă prost şi toată înşiruirea de peripeţii mi s-a părut ieftină, clişeizată, lipsită de umor ori de emoţie. Singura poantă pe care am gustat-o a fost cea cu confreria nescrisă a celor care au condus la viaţa lor un camion Mercedes Benz. Oamenii ăştia se respectă dincolo de orice divergenţă sau conflict şi nu se atacă între ei. Aşa o fi, din păcate nu ştiu cum e nici măcar să conduci un camion. Iar din film mi-a plăcut numai muzica. Puţin.
O crimă ferpecta / Crimen ferpecto (nu e o greşeală, aşa e titlul) e o comedie neagră semnată de un cunoscut cineast spaniol, Alex de la Iglesia. Nici filmul ăsta nu mi-a plăcut. E o combinaţie de comedie sexy cu farsă poliţistă şi comedie neagră, de genul picioare tăiate cu maceta. Actorii sînt urîţi şi netelegenici, umorul nu ştiu unde era, că nu l-am descoperit, dar interesul vine dinspre latura poliţistă, căci, pentru a scăpa de nevasta urîtă, eroul pune la punct un plan într-adevăr inteligent.
Cam atît pentru azi. Mulţumesc pentru atenţie. La revedere!