Bérengeria (plină) de absurd - Regele moare

Bérenger I-ul, regele care se moare (Le roi se meurt) este, de fapt, al patrulea din familia ionesciană a Bérenger-ilor. Dar, cum lumea absurdului este una întoarsă pe dos...

Primul, sub aspect cronologic, rămâne cel din Ucigaş fără simbrie (jucată, în premieră, în 1958). Fondatorul dinastiei - ca să-i zicem aşa - este cu adevărat măreţ şi copleşitor, în pledoaria sa finală, susţinută cu un nobil patetism, cu o luciditate dureroasă, cu sensibilitate omenească şi tragism. Ştie că, şi el, se moare (se duce, se sfârşeşte); dar nu înainte de a-şi etala umanitatea! Ne-o încredinţează nouă, spectatorilor - cei pentru care demersul său are sens, devenind înălţător. În faţa Ucigaşului, candoarea, nobleţea, înţelepciunea acestui prim Bérenger se revarsă, pe alocuri dezlănţuit. Pentru ca apoi, pe măsură ce lucrurile evoluează, să înţeleagă zădărnicia raţiunii, asumându-şi condiţia de victimă inexorabilă. O face într-un monolog pe cât de incandescent la început, pe atât de inutil în faţa Ucigaşului-din-instinct. Dar faptul că înţelege mecanismul căruia îi este destinat, îl înalţă deasupra propriei condiţii. Supus doar raţiunii, personajul se vede obligat să accepte fragilitatea, disproporţia ideilor în faţa forţei nimicitoare, a instinctului criminal fără motivaţie, fără rost, fără sens... Şi totuşi, acest om mai găseşte puterea, la final, să ridice capul spre cer şi să exclame: "Doamne, Dumnezeule, nu se poate face nimic. Ce se poate face...?". Mulţi ani după această interogaţie, Ionesco însuşi i-a scris Papei Ioan-Paul al II-lea, întrebându-l: "Prea Sfânt Părinte, De ce există Răul? De ce Suferinţa? De ce Moartea?". Suveranul Pontif, i-a replicat: "Papa nu are răspuns la toate"...

Al doilea Bérenger din familie îi va urma foarte repede, după numai un an, când Ionesco scrie Rinocerii, piesa cu care a "debutat" pe scenele româneşti, oferindu-i lui Radu Beligan o necesară şi motivată trambulină spre lumea teatrului mare. Aici, eroul pare a marca un salt de atitudine: "Sunt ultimul om... am să rămân om până la capăt. Nu capitulez!", este ultima lui replică, în faţa epidemiei gregar-agresive de rinocerită care se revarsă asupra umanităţii. Mi se pare importantă evoluţia gândirii: nesupunerea în faţa aceluiaşi mecanism, care îl lichidase pe celălalt Bérenger, îi conferă grandoare. În fond, şi el îi va urma predecesorului său, dar refuzul capitulării, asumarea conştientă a eşecului prin luptă, plasează personajul, indiscutabil, în galeria marilor eroi.

Abia după 5 ani de la acest reper, cu certitudine covârşitor, Bérenger (al III-lea) revine ca Pietonul văzduhului; pentru ca, în acelaşi an 1962 să ajungă / să fie făcut Rege. Cu toată recuzita necesară: Sala tronului, guard, protocol de curte... şi nu una, ci două regine-soţii! Regina Marguerite este glasul raţiunii, în timp ce, prin Regina Marie, vorbeşte inima. Parabola ionesciană devine, dacă e să urmăm aceste indicii, aproape schematică: Moşulică-cel-cu-un-fel-de-coroană-pe creştet este rege doar în propria-i închipuire; cel mult în propria-i casă. La urma urmei, fiecare individ se poate considera centrul universului, nu? Asta doar dacă nu-i pui întrebarea celebră a lui Parizianu: "Pe ce te bazezi?". Eeiii... aici e-aici.

Acest prim / ultim rege, care "se moare" aşa cum un magazin se închide, iar un bărbat cochet se ferchezuieşte rămâne, oricum l-ai lua, doar un biet muribund, care poate stârni mila sufletelor sensibile. În imaginaţia lui delirantă, sfâşietor de neputincioasă nu doar în a acţiona în vreun fel, dar şi în a pricepe ce e cu el şi cu lumea lui reală, sfârşitul care se apropie inevitabil este doar un moft; încă un moft... aşa cum l-a privit, irosindu-şi zadarnic, toată viaţa. A împlinit, ni se sugerează, venerabila vârstă de 300 ani - cât o broască ţestoasă. Şi a refuzat, de-a lungul lor, să se gândească încotro se îndreaptă... ce rost are viaţa lui pe pământul-regat, ce lasă în urmă. Aici e drama. Nu tragedia! Ca să ajungi la aşa ceva, trebuie să fii dacă nu grandios, măcar lucid; patetismul lui, însă, e cam de doi bani. Nu a creat, nu a făcut, nu a lăsat nimic - doar a petrecut, s-a crezut stăpân, închipuindu-şi că va fi veşnic. Acum graniţele iluzoriului său regat se tot trag înapoi, ca un chip devastat de zbârcituri. Tunetul este nu temut, doar mut. Pereţii şi podeaua se crapă, ca nişte nădragi vechi şi putreziţi pe la cusături. Tot "regatul" i se năruie de la un moment la altul, dar el nici nu vrea să audă de aşa ceva! Primăvara s-a scurtat la numai două ore, îl anunţă un supus. Degeaba ordonă el, Întâiul Bérenger, ploii - să împrospăteze; soarelui - să strălucească; ramurilor - să dea frunze; timpului - să se oprească. Mecanismul s-a stricat (dacă a funcţionat vreodată). De altfel, aici îl regăsim şi pe predecesorul său, Bérenger-pietonul-văzduhului, constatând în final (totuşi, mai atârnat de cosmos ca entitate nemărginită): "...milioane de universuri care dispar, milioane de aştri care explodează".

Dar "Regele ăsta" ce lasă în urma sa? Nu urmaşi, nu operă... Nu a creat, nu a făcut nimic. Doar a domnit. Socoteala lui de final e stearpă şi jalnică. Atunci când simte (nu conştientizează!) că timpul lui a trecut, se târâie într-o lamentaţie sterilă. Aici găsim, poate, sensul acelei particule de diateză reflexivă de la "se meurt": muribundul se autocompătimeşte - mai pe româneşte: se văicăreşte. Asta pe de o parte. Dar, să zicem că ratarea sensului existenţei poate fi măcar conştientizată... că ar mai putea exista, prin asumarea erorilor, prin denunţarea închipuirii egocentrice, o licărire de speranţă. Aici, lucrurile sunt şi mai grave: ce vede acelaşi Bérenger în jurul lui, atunci când se dă de ceasul morţii? Nimic. Dar deasupra sa? Tot nimic. Dumnezeu nu există (a murit, cum zice Nietzsche?) pentru acest "Rege", care a ajuns să se creadă, iată, un supra-om. La curtea sa, nici el, nici supuşii lui nu caută (şi fireşte, nici nu pot spera să găsească) Divinitatea. O singură dată se aude cuvântul "Doamne!", dar este o reacţie spăimos-muierească a Reginei Maria. Cum să respecţi ultima dorinţă a muribundului (după prescripţiile creştine), când pretenţiile lui se plasează sub semnul megalomaniei şi al absurdului? Căci el pretinde / ordonă să continue să domnească, singur, în toate conştiinţele. În vecii vecilor!

Pentru Abuladze, un drum care nu duce spre biserică / credinţă / Dumnezeu nu are rost. Nu are sens. Este, deci, absurd.

La Bob Fosse, personajul Joe Gideon, din All That Jazz, "se" moare (se duce) împlinit, fericit, cu zâmbetul pe buze, printre aplauzele celor cărora le-a dăruit frumosul creaţiei sale. Aceea care îi va supravieţui. Tristeţea, poate chiar disperarea - da, există. Dar sunt asumate demn, căci se află aşezate pe un alt fundament filosofic. "Bye bye life / Bye bye happiness / Hello loneliness / I think I'm gonna die" , rămâne un fel de "veşnică pomenire artistică". Eroul îşi poartă cu el, până la ultima suflare, statura umană, împlinită prin efortul său creator. A dat ceva din el, a trăit cu un rost, s-a împlinit prin opera proprie. Lasă lumii, astfel, o parte din fiinţa sa.

Dar lui Bérenger I (şi care este, de fapt, Bérenger IV) ce-i va urma, nu în măreţia, ci în "jălnicia" lui,? Un imens pustiu, anunţat prin decrepitudinea propriului şi măruntului său univers. În fond, ce rege este acest Bérenger? Mai curând un moftangiu al universului, cu care îşi închipuie că se poate lua la întrecere, stăpânindu-l etern.

În Notes et Contre-Nottes Ionesco îşi asuma "teama de a muri, umilinţa de a muri". Dar asta era cu aproape 30 de ani înainte de a-i veni propriul sfârşit. Apoi: "Mi-am spus că poţi să înveţi să mori, că poţi să-i înveţi pe alţii să moară. Acesta îmi pare lucrul esenţial pe care-l putem face, fiindcă suntem nişte muribunzi care nu acceptăm să murim", nota el, referitor la această piesă. Nu înţeleg de ce, ea a fost prizată, îndeobşte, cu o imensă compasiune faţă de sfârşitul (fireşte că implacabil) al oricărei fiinţe umane. Dar, prin felul cum se moare Bérenger, ar trebui poate să înţelegem unde duce şi cum sfârşeşte egoismul, egocentrismul steril, găunos. Unde ajungem, în absenţa credinţei, a creaţiei şi a lucrului făcut spre a ne supravieţui, doar prin hipertrofierea propriului ego. Cred că acesta este avertismentul pe care-l lansează autorul; şi pe care îl ia, fiecare, după cum îl trage inima.

În spectacolul de la Naţional, sala tronului este un banal living mic-burghez, luminat de un lampadar electric. Slujitorii (guardul, medicul, servitoarea) îşi etalează corect limitele cu care au fost înzestrate din născare, căci nu este simplu să joci o cutie de rezonanţă, o proiecţie convenţională, generatoare de mesaj. Cele două regine (Marguerite - Raţiunea şi Marie - Sufletul) izbutesc să facă faţă onorabil aceluiaşi convenţionalism care, fatalmente, grevează nişte simboluri mai mult funcţionale decât naturale. Victor Rebengiuc mi s-a părut, poate, cel mai aproape de această viziune nouă, care mută accentul de la o iluzorie măreţie, la micimea domestică, şi chiar ridicolă a personajului. Dar el rămâne, totuşi, la jumătatea distanţei dintre asumarea acestei ipostaze (poate scandalos, sigur neobişnuit de adevărată) şi tradiţia plină de respect admirativ cu care a fost privit, de cele mai multe ori, acest ciudat şi deloc regal Bérenger, în scheunătura lui patetică ce s-ar fi vrut a fi impresionată, grandioasă, dar... care se frânge într-un "zbucium zadarnic", după cum constată, pe final, luciditatea Reginei-Raţiune.

Într-o declaraţie care însoţeşte reprezentaţia, regizorii Andreea şi Andrei Grosu se declară "... fericiţi. Au fost nişte luni de lucru de care ne-am bucurat până la ultima sorbire. Regele domnului Ionesco a îngăduit una dintre cele mai frumoase întâlniri pentru noi. Cu oameni de care ne-am îndrăgostit, cu oameni de care eram îndrăgostiţi şi pe care o să-i păstrăm aşa cum ni s-au dat, cu zâmbete, cu frici, bucuroşi, emoţionaţi, netrucaţi. Regina care ne conduce, altă regină tremurândă, doctorul copleşit, guardul neputincios, menajera fragilă şi un rege care moare (...) Învăţăm de la ei cum se moare. E o poveste cu regi si regine, cu nori şi copaci care cresc din podele, mari inventatori, frici, familie, dar mai ales cu şi despre dragoste".

Propunerea scenică de la TNB a încercat, în viziunea realizatorilor, să pătrundă întrucâtva aceste paradoxuri, farse şi taine. Mă abţin să o analizez în amănunt şi, cu atât mai puţin, să o judec. Măsura în care a reuşit să o facă rămâne la gustul şi bună-credinţa fiecărui spectator, înzestrat cu sensibilitate, cu suflet, dar şi cu raţiune.