S-a vorbit adesea despre o anumită mistică a acestui dans (duende), teoretizată de Garcia Lorca. Pentru Santangelo, flamenco reprezintă pasiune, tradiţie şi mai ales o formă de expresie a emoţiilor şi sentimentelor de orice fel, în afara oricărei mistici, gestul coregrafic atingând eresurile artei pure. Dincolo de percepţia şi manifestul poetic al coregrafului, atmosfera degajată de reprezentaţiile oficiate de Noche Flamenca aduce o stare de intimitate şi magic înscriind o lume închisă, la care accesul, pur estetic, impune o distanţare şi trădează o practică de mistere.
Intimo începe cu La Ronde, un dans la care participă întreaga companie. Piesa sugerează ideea de drum: un şir de scaune, aliniate unul în spatele celuilalt, traversează scena de la un cap la altul, într-un vehicul simbolic ce pare să vină dintr-o lume anistorică a mitului şi a tradiţiei. Artiştii ocupă poziţiile lor pe scaune, şi par să facă abstracţie de lumea din afara scenei, cântă, dansează, schimbă locurile şi comunică între ei într-un limbaj colocvial, firesc al muzicii şi al gestului.
Urmează un duo (Achispar) susţinut de doi tineri interpreţi (Marina Elana şi Carlos Menchaca), un solo (Farruca) interpretat de virtuosul Juan Ogalla, original din Andalusia, considerat leagănul flamenco-ului. Provenind dintr-o familie cu tradiţie flamenco, Ogalla este un nume notoriu în lumea dansului (alături de compania sa de dans Soniquete Flamenco), el se distinge printr-o graţie deosebită şi un dans extatic, impetuos.
Urmează un intermezzo muzical percuţie şi vocal, care va introduce subtil ultimul solo (Soleá), interpretat de Barrio Soledad. Barrio Soledad, dansatoare şi coregrafă, se identifică în lumea dansului cu spiritul şi sufletul flamenco, motiv pentru care a primit numeroase premii de excelenţă (Bessie - New York Dance and Performance Award, Dance Magazine Exceptional Artist Award). Protagonista (la cei 53 de ani ai săi) pare posedată de demonul dansului. Viteza imposibilă de execuţie, amploarea mişcării, alternanţa stărilor lirice cu cele de-o ferocitate războinică degajă o energie colosală şi o forţă de expresie aparte. Pe lângă cavalcada de foc a paşilor, estetica dansului rezidă în graţia mâinilor care se zbat ca nişte aripi şi se cambrează către spate, conferind gestului coregrafic o anume stranietate şi statuaritate. În acelaşi timp, induce o vibraţie şi o vrie a mişcării similară unui şaman care oficiază în transă. În prezenţa ei, spiritul flamenco te cuprinde, te acaparează, te întrupează, îţi pătrunde fiecare fibră, ritmul devine respiraţie, devine propriul tău suflu.
Relaţia lui Barrio Soledad cu flamenco începe târziu, abia la 19 ani, după ce urmăreşte filmul Bodas de Sangre al lui Carlos Saura. După cum ea însăşi a subliniat într-un interviu, condiţia de pătrundere a spiritului flamenco este "iubirea", singura capabilă să ofere deschiderea către această artă. Dacă ai privilegiul să stai în primele rânduri, să poţi urmări trăirile şi grimasele de pe chipul dansatoarei şi acea teribilă concentrare concretizată în ridul instalat în mijlocul frunţii, vei putea pătrunde mai bine sensul acestei afirmaţii. Ea corespunde unei idei, moştenite de la primul ei profesor de flamenco: "flamenco este tensiunea din mijlocul frunţii". Prin această încrâncenare şi încremenire, însoţită de aplecarea capului - într-o postură de înfrângere - Soledad se identifică cu un taur în arenă. Grimasa se propteşte în strigăt - adesea înăbuşit, surd, dar de multe ori eliberat, manifest, ca la artele marţiale.
Nu poţi dansa flamenco fără să iubeşti flamenco. Spre deosebire de balet, care presupune o dispoziţie anti-gravitaţională a fiinţei, orientată spre zbor, spre acea "légèreté" în sensul lui Kundera, flamenco demonstrează o relaţie intrinsecă cu solul. Dansatorul se propteşte cu obstinaţie în podea, urmărindu-şi ciclul vital al suferinţelor şi trăirilor. Gestul coregrafic este concretizat în ideea de efort, de luptă crâncenă şi de eliberare pentru a fi angrenat mai departe într-o nouă luptă sau suferinţă. Un fenomen recursiv, energetic guvernează acest dans prin pasiunea, trăirea care creşte în ritmul alert al paşilor repeziţi în torente, ca să se elibereze în strigăt, iar strigătul devine cântec, care la rându-i induce dansul.
Reprezentaţia se remarcă printr-o succesiune de solo-uri sau duete de dans, chitară, voce sau percuţie. Deşi reprezentaţia este structurată pe cele cinci momente ale programului, există o continuitate, în fapt, o suprapunere a scenetelor, în care protagoniştii transmit de la unul la altul mişcarea. Până când un solist focalizează atenţia, mai exact, se anunţă prin intrări bruşte, neaşteptate, degajând o anumită formă de emulaţie scenică, accentuată de celelalte muze care bat în retragere, formând un fundal intim, acompaniator, ca un cor antic. Momentele sunt legate printr-un suflu comun prin intrările parţiale ale artiştilor în acest dispozitiv organic a cărui tehnică subtilă se vrea improvizaţia, arbitrariul şi inspiraţia interpretului în procesul creator. De multe ori, dansul se desfăşoară în surdină, pe muzica creată de proprii paşi, dansul generează muzică - ce propulsează mai departe mişcarea... mai târziu intră şi vocea sau chitara, inspirată de şi în consens cu bătaia paşilor, care la rându-i transformă şi nuanţează mişcarea.
Mai mult decât un act coregrafic, Santangelo propune un teatru flamenco, în care personajele sunt membrii unei mari familii de suflete, ale unui clan sau societăţi secrete care săvârşesc un ritual - al bucuriei şi al păstrării acestei îndepărtate arte, ce ţine de esenţa culturii şi spiritualităţii hispanice. Protagoniştii se mişcă dezinvolt şi firesc, comunicând prin muzică şi dans - o lume închisă compusă din 5 dansatori şi o echipă de 6 muzicieni: 3 voci, două chitare şi percuţie. Un teatru de dans, ce aminteşte într-un anume fel de Pina Bausch, doar că minimalismul, ironia, repetiţia - elemente specifice acestei coregrafe - sunt substituite aici de solemnitatea şi intensitatea trăirii prezente în gestul coregrafic susţinut de o energie şi tensiune colosale ce conferă reprezentaţiei un anume hieratism. Întregul spectacol este străbătut de un orfism în care muzica şi dansul subjugă, te vrăjesc şi te poartă fără respiraţie pe aripile sale.
Ca şi dansul, muzica flamenco se vrea pură sub bagheta lui Santangelo şi Barrio Soledad; ideea de solo prevalează, cântecul se înalţă ca un vulcan din interior şi se prăbuşeşte cathartic, reînviind din cenuşa sa între două acorduri de chitară. Există o legătură intimă între cântec, dans şi chitară, care se susţine prin arta improvizaţiei. Deopotrivă dansul înscrie aceleaşi urcuşuri în crescendo ale ritmului, al căror apogeu este salutat de strigăte eliberatoare (ole!) de către protagonist, dar mai ales de ceilalţi artişti prezenţi pe scenă, în spiritul acelor kake-goe (strigăte lăuntrice) produse de corul (Jiutai) unei reprezentaţii Nô. Pasul repezit, ritmat, trepidant - ce imită bătaia nervoasă de torros înainte de atac - este respiraţia dansatorului de flamenco. Respiraţie înseamnă viaţă, deci dansul e un mod de a fi, care exprimă stări, sentimente, trăiri în extremis, lamentaţie.
Coregrafia cuprinde structuri tipice desprinse din dansul tradiţional; acel ritm accelerat al mişcării, este exacerbat până îşi atinge limita, după care se prăbuşeşte printr-un gest eliberator într-o stare de încremenire totală, în care tensiunea cumulată cade brusc la zero, simulând o moarte simbolică a celui ce oficiază dansul ca pe un rit. Actorul este deopotrivă spectator pentru solo-ul în curs de desfăşurare, el bate din palme, susţine ritmul, afişează stări de la uimire la extaz, contribuind la emulaţia şi spiritul actului în desfăşurare.
În ciuda declaraţiei lui Barrio Soledad, de identificare, deopotrivă, cu taur şi toreador, aş spune că scena întreagă devine o corridă, în care spiritul flamenco este invocat, incitat, provocat şi adesea răpus de virtuoasa practicantă a acestei surprinzătoare şi misterioase arte.