Du-i departe! Fă-i să uite! - Stage Dogs

Un subsol de bloc. Doi actori. 100 de spectatori. Reflectoare. Gradenele cu spectatori formează o potcoavă în jurul spaţiului de joc. Reflectoarele decupează multiple spaţii de joc.

La masa de machiaj. Pe scena teatrului în teatru. Pe două scaune undeva în teatrul din teatru. În sala goală a teatrului din teatru, printre spectatorii teatrului aievea.

STOP (din seara de 8 martie 2018, când a venit primăvara la Bucureşti): Marcel Iureş, actor, aşezat la o margine de rând, privit, de la un doi metri distanţă, de Andrei Şerban, spectator. Şerban, unul dintre acei mari regizori din spaţiul sovietic care au izbândit în America şi cu care David Mamet se războieşte, acuzându-i că au distrus teatrul american (Referinţă: Teatrul de David Mamet la Editura Curtea Veche).

BACK: aievea? Ce e aievea? Ce înseamnă aievea? Spectacolul porneşte cu Marcel Iureş şi Florin Piersic Jr. interpretând două personaje-actori, aşezate la mesele de machiaj, complimentându-se reciproc la finalul unui spectacol reuşit. La o oră şi jumătate distanţă, spectacolul se termină aproape la fel cum începuse. În acest răstimp, se întâmplă, însă, lucruri.

Uneori, e limpede că privim două personaje-actori vorbind despre teatru. Alteori, e la fel de clar că privim două personaje interpretate de personajele-actori de mai devreme. Adesea, nu e deloc clar cine ce este. Pe măsură ce spectacolul avansează, ambiguitatea creşte.

Construind pe fundaţia mai multor scene cu text previzibil, poate un pic prea lungi pentru mesajul pe care îl au de transmis, regizorul Piersic Jr. creşte accelerat ritmul întâmplării. Replicile încep să izbească, privirile să fixeze, râsul să îngheţe.

E, pe de o parte, vorba despre tânărul care îşi face loc în lume rupând din carnea bătrânului care nu îngăduie concurenţă. E, pe de altă parte, vorba despre bătrâneţe cu toate ale ei. E, desigur, vorba despre teatru, lumea, regulile, ipocriziile, bârfele, falsităţile, invidiile, bucuriile ei.

Dar textul lui Piersic Jr., adaptat după Mamet, n-are chef să se limiteze la atât. E prea puţin. E prea ştiut. Textul lui Piersic Jr. izbeşte când te aştepţi mai puţin. Te-a furat, parcă, lentoarea jazz-ului ce se tot aude. Doar că jazz-ul nu are reguli. Ce începe blând poate continua violent pentru a bifa apoi alte şi alte adjective.

Stage Dogs are cel mai bun final văzut de autorul acestui text de la Sunset Limited-ul lui Pavlu şi Bovnoczki încoace. Şi finalul acesta reaşază, dă sens celor mai multe dintre cele spuse pe drumul spre el. Şi finalul acesta are sânge, şi are forţă, şi are creier, şi are emoţie, cât să dea tuturor spectatorilor să ducă cu ei pe străzile oraşului pe care nu mai e de găsit picior de câine vagabond.

Câinii, însă, nu sunt o specie pe cale de dispariţie. Din contră. Uşor-uşor, ei se mută în oameni. Cu toate ale lor. (Re)vedeţi Amores Perros. Vedeţi Stage Dogs. Ascultaţi cele 4 x 2 monoloage pe care cei doi mari le livrează, alternativ, în scena pre-finală. Nu le evitaţi privirea. Nu le rataţi cuvintele. Nu vă refuzaţi exerciţiile de imaginaţie.

Apoi jazz-ul se va linişti, actorii ne vor duce departe şi ne vor face iarăşi să uităm.