În lumea vinului, eticheta "Y" desemnează un vin obținut în anii în care recolta este compromisă. Din strugurii rămași se încearcă salvarea unui vin care nu ar fi existat în condiții normale. Filmul preia această idee și o transformă într-o metaforă pentru oamenii pe care societatea îi consideră "de mâna a doua": copiii abandonați și tratați ca simple victime colaterale ale unei Românii aflate în plină tranziție.
Titlul este cheia prin care poate fi citită întreaga poveste. Acesta este punctul de plecare al filmului Y, debutul în lungmetraj de ficțiune al regizorilor Alexandru Baciu și Maria Popistașu, care semnează împreună și scenariul. Popistașu interpretează și rolul principal, Olga, o avocată care revine în sânul familiei după moartea bunicii sale. Ceea ce începe ca un doliu se transformă treptat într-o investigație personală. Printre documentele și obiectele rămase în urma bunicii, Olga descoperă indicii care pun sub semnul întrebării trecutul familiei Călărașu. În spatele averii și al statutului social par să iasă la iveală urmele unei rețele de adopții ilegale și trafic de copii, iar fiecare descoperire o obligă să privească altfel oamenii alături de care a crescut. Filmul construiește această investigație cu răbdare și transformă trecutul într-o prezență constantă, care continuă să modeleze prezentul fiecărui personaj.
Familia Călărașu trăiește într-o lume a confortului, a prestigiului, însă filmul sugerează că această poziție socială ascunde un trecut pe care nimeni nu își dorește să îl privească în față. Nu averea este cea care ține familia unită, ci acordul de a nu pune întrebări. Fiecare personaj știe câte ceva, fiecare bănuiește mai mult decât spune, iar tăcerea devine mecanismul prin care trecutul este împins tot mai departe.
Cele mai puternice scene ale filmului sunt cele petrecute în jurul mesei. Spațiul care, în mod normal, ar trebui să aducă familia împreună devine locul în care diferențele dintre personaje ies cel mai clar la suprafață. În timp ce ceilalți încearcă să protejeze imaginea familiei și să închidă cât mai repede orice discuție despre trecut, Olga este singura care refuză acest compromis. Pentru ea, fiecare întrebare deschide o nouă rană, iar fiecare răspuns primit schimbă felul în care își privește familia și propria identitate. De aici pornește și conflictul cel mai puternic al filmului. Olga nu trebuie doar să descopere adevărul, ci să accepte că întreaga ei viață a fost construită pe privilegiile lăsate în urmă de oameni care au făcut alegeri imposibil de justificat. Ca avocată, simte nevoia să caute adevărul și dreptatea. Ca nepoată, este obligată să accepte că trecutul familiei sale îi aparține și ei, chiar dacă nu poartă nicio vină directă.
Această disonanță dintre datorie și complicitatea involuntară se extinde organic și în spațiul domestic al protagonistei, prin intermediul unui fir secundar care evită inteligent capcana de a părea o simplă paranteză melodramatică. În paralel cu ancheta personală, Olga traversează o criză în relația cu partenera sa, declanșată de o dorință aparent firească a acesteia: decizia de a-și îngheța ovulele pentru a asigura posibilitatea unei maternități viitoare. Ceea ce ar fi trebuit să fie o discuție despre proiecții de viitor și evoluția cuplului se transformă, sub presiunea secretelor de familie, într-un catalizator al tensiunilor și al diferențelor fundamentale de perspectivă dintre cele două femei.
Introducerea acestei crize de cuplu funcționează ca o oglindă pentru trauma colectivă pe care Olga o investighează. Perspectiva aducerii pe lume a unui copil o destabilizează complet pe protagonistă tocmai pentru că psihicul ei este, în acel moment, complet cufundat în destinele tragice și frânte ale copiilor din trecut. Tensiunea dintre dorința legitimă de a da viață și fantomele nerezolvate ale trecutului instituie o stare de incertitudine profundă, transformând maternitatea dintr-un simbol al speranței într-un teritoriu al anxietății. Astfel, pentru Olga, refuzul de a deveni mamă în aceste condiții devine o prelungire a aceleiași responsabilități morale care o împinge să distrugă mitul propriei familii.
Dincolo de poveste, Y impresionează prin felul în care este construit vizual. Filmul are o identitate estetică foarte clară. Fiecare cadru pare atent compus, iar imaginea completează lumea în care trăiesc personajele. O mare parte din forța filmului vine și din interpretarea Mariei Popistașu. În rolul Olgăi, actrița construiește un personaj care își controlează permanent emoțiile, fără să lase impresia că este lipsit de ele. Pragmatismul și siguranța unei avocate care vrea să dețină controlul se fisurează treptat, pe măsură ce adevărul despre propria familie începe să iasă la suprafață. Popistașu surprinde foarte bine această transformare, iar vulnerabilitatea personajului este exprimată prin schimbări subtile de privire și prezență.
Imaginea susține permanent acest proces. Cromatica bogată, compozițiile riguroase și jocurile de lumină și umbră trimit discret către o estetică în care fiecare încăpere și fiecare obiect par să păstreze urmele trecutului. Decorurile elegante și interioarele încărcate spun mereu câte ceva despre familia Călărașu. Ele reflectă confortul în care trăiesc personajele, dar și nevoia lor de a păstra lumea exterioară la distanță. Casa este o adevărată fortăreață construită pentru a proteja averea familiei și secretele pe care aceasta le ascunde.
În momentul în care Y introduce fragmente din documentarul Les Enfants de Ceaușescu, echilibrul pe care îl construise până atunci începe să se clatine. Imaginile de arhivă, cu copiii abandonați în orfelinatele comuniste, au o forță emoțională uriașă și schimbă instantaneu registrul filmului. Contrastul dintre aceste cadre și universul elegant al familiei Călărașu este puternic și funcționează din punct de vedere vizual. Revolta pe care o provoacă este autentică și imposibil de ignorat. În același timp, această alegere ridică o întrebare importantă. Cât din emoția acestor secvențe aparține filmului și cât vine din realitatea pe care imaginile de arhivă o poartă deja cu ele? Am avut senzația că, în acel moment, filmul împrumută din forța documentarului o încărcătură emoțională pe care propria ficțiune nu reușește să o construiască în totalitate. Dacă aceste imagini ar fi fost eliminate, povestea Olgăi și a familiei Călărașu ar fi rămas la fel de interesantă, însă impactul ei moral ar fi fost considerabil mai mic. În loc să lase ficțiunea să își ducă singură povara emoțională, Y se sprijină pe un adevăr istoric atât de puternic, încât ajunge, inevitabil, să fie eclipsat. Este una dintre puținele momente în care filmul pare să aibă mai puțină încredere în propria poveste decât are în realitatea din care aceasta se inspiră.
Prin ambiția și curajul său, Y se impune ca un debut care își asumă riscuri reale. Filmul refuză jumătățile de măsură, atât în felul în care arată, cât și în tema pe care o pune în discuție: relația dintre privilegiu și responsabilitate. Dincolo de povestea de familie, Y vorbește despre un trecut pe care preferăm adesea să îl ascundem și despre costul moral al acestei uitări. Forța filmului stă în întrebările pe care le lasă în urmă. Cât din confortul prezentului se sprijină pe nedreptățile trecutului? Și ce facem atunci când descoperim că istoria nu este doar ceva ce moștenim, ci și ceva pentru care, într-un fel sau altul, devenim responsabili?
Regia: Maria Popistașu, Alex Baciu Cu: Maria Popistașu, Nicoleta Hâncu, Victoria Răileanu, Ionel Mihăilescu, Lucreția Mândric, Ioana Blaj
