Pentru Freud, de exemplu, psihicul uman se proiectează în casă. Din împărțirea freudiană tripartită în supra-eu, eu și id (sine) s-a inspirat Hitchcock atunci când în Psycho a împărțit conacul psihopatului criminal pe trei niveluri: în pod rămăsese mama protagonistului, expresia perfectă a supra-eului acestuia, pe când în pivniță erau toate ascunzișurile refulate. La parter se desfășurau toate acțiunile concrete, influențate nevăzut, dar hotărâtor, de celelalte două părți ale casei, recte ale psihicului.
Și în Malul vânăt avem în centrul atenției o casă ce funcționează ca o proiecție a protagonistei. Sărăcăcioasă și aflată în pragul ruinei, casa este pierdută într-o câmpie pe malul Dunării, singuratică după ce toate celelalte locuințe au fost șterse de o inundație. Împotriva decrepitudinii casei, eroina noastră dorește nu doar să o consolideze, dar să-i mai facă și un etaj. Altfel spus, o proiecție a ceea ce și-ar dori să fie și nu reușește.
Căci Lavinia (Mihaela Subțirică) este o femeie frământată. Își dorește și luptă pentru a fi femeie independentă într-o lume a satului care nu este neapărat misogină, cât extrem de precară. Lavinia își crește singură copilul după ce a fost refuzată atât de tatăl copilului, cât și de un partener marginal. Nu știm ce s-a întâmplat înainte, nu știm pe ce au fost clădite acele relații și nici ce inundații le-au spulberat, dar după ele Lavinia a rămas ca o femeie incomodă, care, deși se află practic la limita inferioară a subzistenței și a rezistenței psihice, nu vrea să se dea bătută.
Mihaela Subțirică își compune foarte bine un rol fără stridențe. Asta în contextul în care tușele groase, care să provoace automat empatia femeilor singure, ar fi putut amenința crearea unui personaj care să atragă artificial empatia. Lavinia este portretizată sobru, așa cum se vede dintr-o imagine în care urmărește în tăcere funcționarea utilajelor de la sonda unde muncește, cu o privire deopotrivă tristă și fermă. Ea plânge puțin în film și doar atunci când nu o vede nimeni. Luminată în tonuri livide și fosforescente, senzația creată este a stafiei unui căpitan de vas la timonă care înfruntă furtunile mării mult după ce corabia i-a fost scufundată.
Așa că filmul se construiește pe încăpățânarea omului de a rezista împotriva unei naturi mai degrabă sterpe decât neîmblânzite. Neîncăpătoare și, prin asta, nepotrivită pentru dezvoltarea oamenilor. La un moment dat, Lavinia îi aduce fiului său o pereche de pantofi. Este clar că nu-i vin, căci băiatul i-a crescut fără să prindă de veste. Totuși, copilul se încăpățânează să-i probeze pentru a arăta cât de evidentă este inadecvarea eforturilor maică-sii.
Această inadecvare este atât de puternică, atât de ubicuă, dar și atât de refuzată, încât conflictul este asigurat. Cumva, toată lumea o acceptă dar, în același timp, o și refuză. Ea aparține comunității satului, mai ales prin rude, dar de obicei o vedem singuratică, fie în casa proprie, fie la locul de muncă.
Lavinia este o femeie reprezentativă a satului românesc contemporan. Actrița și-a lucrat cu atenție personajul atât în mișcări, cât mai ales prin grai, pentru a-l face credibil în acest sens.
Rolul este substanțial, interpretat cu precizie și reținere și susținut de un accent local foarte bine stăpânit. Legăturile familiale sunt puternice, doar că ele au devenit de mult nefuncționale sau, oricum, ineficiente.
Interesant, dar inadecvarea nu înseamnă nici deteritorializare și nici dezrădăcinare. Câmpia Dunării este privită cu atenție, în imagini compuse elegant, dar fără nostalgie. Anotimpurile sunt și ele surprinse de un obiectiv atent la frumusețea lor, fără însă a zăbovi mai mult decât este necesar. Sunt multe unghiuri căutate ale obiectivului care adaugă un plus de rafinament imaginii și o oarecare profunzime filmului, dar acestea rămân secundare în raport cu drama principală a protagonistei.
Trecerea timpului nu se măsoară în ceea ce se întâmplă între oameni, în etape ale dezvoltării subiectului, ci doar ni se prezintă diferitele relații pe fundalul trecerii anotimpurilor. Paradoxal, oamenii rămân aceiași ne sunt introduși pe rând, ca la o expoziție, în timp ce afară anotimpurile se succed.
Ele nu ne spun că oamenii îmbătrânesc ci că, dimpotrivă, protagonista se afundă și mai mult în nisipurile mișcătoare ale timpului fără ca nimeni și nimic să vină în ajutorul ei.
Așadar, regizoarea Andreea Cristina Borțun își face debutul său în lungmetraj printr-un film solid care vorbește despre dificultatea de a locui în propria viață. Casa, satul cu relațiile lui sărăcite și câmpia pustiită devin expresii ale aceleiași inadecvări existențiale. La final, casa nu mai este doar decor, ci imaginea fidelă a protagonistei: șubredă, izolată, dar refuzând să se prăbușească.
Malul vânăt refuză atât melodrama socială, cât și estetizarea lumii rurale contemporane, și preferă să se sprijine direct pe un personaj feminin bine conturat tocmai prin discreția atentă cu care este portretizat.
Iar în suprapunerea dintre destinul, spațiu și forța protagonistei rezidă puterea acestui film sobru, bine filmat și lipsit de sentimentalism facil.