Căci ce altceva este Laurenţiu Ginghină, eroul proaspătului documentar al lui Porumboiu, dacă nu un om blând şi bun, trăind mărunt-anonim într-un oraş oarecare de provincie mică (să-i zicem Vaslui), tânjind discret-melancolic spre un centru, spre o capitală, spre un altundeva aflat mereu departe, rămânând mereu în trecut? Un om cu defectele, cu neşansele, cu limitările, cu visele, cu gândurile, cu teoriile lui despre viaţă, sperând în fiecare zi, înţelegând în fiecare noapte, retrăind mereu întâmplările, momentele, cumpenele când totul s-a decis cu multă vreme în urmă.
Există un moment în A fost sau n-a fost? când profesorul Mănescu (Ion Sapdaru, aflat la primul mare rol în cinema) schimbă două vorbe cu un fost elev (Constantin Diţă) care îl întreabă, într-o doară, dacă mai cântă la chitară. Întrebarea izbeşte din plin. Mănescu tace, nu respiră, aproape că se prăbuşeşte. "Nu, nu mai cânt", îngăimă, cu greu. "Acum beau tot ce câştig, mi-e ruşine să dau ochii cu nevastă-mea, la şcoală abia dacă mai deschid catalogul şi tot ce mai sper e să nu afle fii-mea cum am ajuns", pesemne că spune mai departe, în sinea lui, neauzit.
Laurenţiu Ginghină nu e nici pe departe Mănescu. Ba, la prima vedere, e cum nu se poate mai diferit. Deşi are cam aceeaşi vârstă şi cam acelaşi tip de slujbă stabil-blazată (mărunt funcţionar la Prefectură), Ginghină n-are nici o treabă cu alcoolul, e entuziast, plin de viaţă şi doldora de idei.
Cu puţini ani înainte de revoluţie, a fost grav accidentat în timpul unei miuţe amicale. Şi-a revenit cu greu, după o serie de operaţii şi multă suferinţă. Acum, pare animat de un singur ţel: cum să revoluţioneze jocul pe care îl iubeşte doar în calitate de chibiţ (cumva, nenumită, pluteşte senzaţia că ar fi vrut mai mult de la fotbal de n-ar fi fost accidentarea).
De fapt, nu e nevoie de multe cunoştinţe de psihologie pentru a înţelege că toate soluţiile sale inovatoare (multe dintre ele deloc inovatoare, ci deja practicate ca exerciţii în cadrul antrenamentelor) sunt menite a răscoli şi pansa, o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, rana niciodată închisă a acelei accidentări care i-a schimbat viaţa. Zecile sale de variante de "îmbunătăţire" a jocului, care ajung să-l plictisească până şi pe Porumboiu, partenerul său de dialog pe tot parcursul filmului, sunt, în fapt, tot atâtea întoarceri şi absurd-înduioşătoare încercări de a rescrie istoria absurd-crudă a propriei sale tinereţi.
Cu un talent de povestitor şi o capacitate de deducţie remarcabile (limitările, dacă există, nu vin din calitatea raţionării, ci dintr-o bibliografie nu din cale-afară de generoasă şi un context social care nu predispune la evoluţie intelectuală), Laurenţiu Ginghină e genul de locomotivă-cinematografică perfectă, capabilă să ducă în spate un film, o lume, un destin.
Secondat, memorabil, de propriul tată şi de doi petenţi care se interesează de soarta demersului lor birocratic, personajul principal din Fotbal infinit e tot ce poate fi mai bun pe lumea asta a noastră, românească, în care, uneori, în cea mai neagră mlaştină de impostură, prostie, mişelie, răutate şi blazare, te izbeşti de câte un munte de candoare care te lasă cu gură căscată şi cu inima franjuri.
Pe bune, acum, ce le-aţi spune lui Jderescu, Mănescu, nea Piscoci şi, acum, lui Laurenţiu Ginghină de le-aţi sta alături la o masă, la o bere, la o ţigară? Când, unde, cum au, am rătăcit de am ajuns aici?