Recviemul de Gabriel Fauré, în concert la Ateneu

Joi 22 februarie 2018, publicul de la sala Ateneului Român din Bucureşti a putut asculta un program deosebit de frumos, interpretat de Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii George Enescu, dirijate de Janko Jsolt. Programul serii muzicale a cuprins: Preludiul şi Moartea Isoldei din opera Tristan şi Isolda de Richard Wagner, Concertul pentru violoncel şi orchestră în si minor, op. 104 de Antonin Dvořák, solist Ştefan Cazacu şi Recviemul op. 48 de Gabriel Fauré, solişti soprana Irina Ionescu şi baritonul Florin Estefan. Corul a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner. La orgă a cântat Simona Săndulescu. Concertmaistru invitat a fost violonistul Radu Dunca, concertmaistru al Operei Naţionale Române din Cluj Napoca.
 
Am ascultat un concert de mare ţinută artistică, în care interpreţii de pe scena Ateneului Român au bucurat auditoriul cu câteva capodopere ale muzicii romantice germane, cehe şi franceze.
 
În deschiderea serii muzicale Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Janko Jsolt a interpretat Preludiul şi Moartea Isoldei din opera Tristan şi Isolda de Richard Wagner. Opera a fost compusă între 1857 şi 1859 şi a avut premiera la  Königliches Hof-und Natioanaltheater din München, la 10 iunie 1865. Opera a fost inspirată de aventura lui Wagner cu Mathilde Weswndonck. Wagner a inoculat în muzica operei Tristan şi Isolda un amestec de senzualitate, patos, dar şi o trădare profund personală. Totodată, în această lucrare se resimte influenţa filozofului pesimist Arthur Schopenhauer. "Dragostea frumoasă, sinceră, dintre Tristan şi Isolda, cu străfulgerări diamantine şi limpezimi de infinit, este umbrită de gelozia regelui Marke. Tristan va fi ucis, iar Isolda va muri, neputând concepe viaţa în afara făpturii pe care o divinizase. În semnificaţia lui Richard Wagner, dragostea lor se va împlini într-o lume a metafizicului, dincolo de orice element terestru."[1]


Muzica operei Tristan şi Isolda este relevantă pentru utilizarea fără precedent a cromatismului, a ambiguităţii tonale, a culorii orchestrale şi a suspendării armonice [2], prin cadenţe care amână rezolvarea. Melodia infinită şi devenirea necontenită a timpului muzical sunt elemente ce se pot constata la tot pasul în această dramă plină de poezie.
 
În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijate de Janko Jsolt am apreciat arta contrastelor îmbinată sublim cu o fluenţă melodică remarcabilă. Leitmotivul dorinţei răsuna puternic încărcat energetic şi calitativ, sub aspect timbral. Dirijorul Janko Jsolt a creat acea tensiune magistrală ce însoţeşte muzica Preludiului.
 

Am remarcat expresia sumbră a compartimentului de violoncel, sonoritatea, interiorizată, susţinută şi intens vibrată, peste care instrumentele de suflat construiau cu mare seninătate o melodie ce se dezvolta parcă la nesfârşit, precum o cunună-a-cerului. Acorduri ce se înlănţuiau labirintic, mereu amânând apariţia rezolvării disonanţelor.

În Liebestod harpa intervenea cu arpegieri de mare dramatism, departe de vreo sugestie dansantă. Şiruri de grupete ale viorilor ornamentau cvasi-floral melodia. Totul fremăta de o mare iubire. Intensitatea ansamblului orchestral trecea dincolo de una acustică, se transforma în trăire arzătoare.
 

A urmat Concertul pentru violoncel şi orchestră în si minor, op. 104, B.191 de Antonin Dvořák, în interpretarea lui Ştefan Cazacu. Concertul a fost compus între anii 1894 şi 1895, fiind dedicat de către compozitorul ceh, prietenului său, violoncelistul Hanuš Wihan. Totuşi, premiera lucrării a avut loc la 19 martie 1896, la Queen's Hall din Londra, cu Orchestra Filarmonică din Londra sub bagheta lui Dvořák, solist fiind violoncelistul englez Leo Stern.
   
Violoncelistul Ştefan Cazacu provine dintr-o familie de muzicieni. S-a născut în 1994 şi a început studiul violoncelului de la vârsta de şase ani, cu tatăl său, violoncelistul Marin Cazacu. A studiat la Şcoala de Muzică nr. 5 din Bucureşti, cu profesoara Anca Iarosevici, apoi la Colegiul Naţional de Muzică George Enescu din Bucureşti, cu profesoara Anca Vartolomei. La Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti a studiat violoncelul la clasa conferenţiarului doctor Răzvan Suma. Apoi, a urmat masteratul la Universitatea de Muzică din Viena, la clasa profesorului Reinhard Latzko. Ştefan Cazacu a câştigat numeroase premii la concursuri de interpretare muzicală, precum: Premiul I la Olimpiadele de Muzică, Lira de Aur, Suceava, 2006, Premiul I la Concursul George Georgescu, Tulcea, 2007, Marele premiu la Concursul W.A Mozart, Târgovişte, 2008, Marele Premiu la Concursul Paul Constantinescu, Ploieşti 2009, Premiul I la Concursul Mihail Jora, Bucureşti 2009, Premiul Orange România, 2009, Premiul I la Concursul Lions România 2012, Premiul I la Concursul Drumul spre celebritate, Bucureşti, Radio România, 2011, Premiul I la Concursul Internaţional de la Liezen, Austria, 2008, Premiul II la Concursul internaţional Antonio Janigro, Croaţia, 2008, Marele Premiu la Concursul Eurovision Young Musician, România, 2010. A susţinut recitaluri şi concerte ca solist în Olanda, Italia, Belgia, Slovacia, Austria, Israel şi Republica Moldova. A cântat împreună cu filarmonicile din Bucureşti, Iaşi Cluj, Braşov, Timişoara, Constanţa, Tg.-Mureş, Bacău, Arad, Botoşani, Ploieşti, Satu-Mare, Piteşti, Galaţi, Târgovişte, Rm.-Vâlcea şi cu Orchestra Naţională Radio.
 
În concertul de la sala Ateneului Român, violoncelistul Ştefan Cazacu, acompaniat de orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Janko Jsolt, a oferit publicului Concertul pentru violoncel şi orchestră în si minor, op. 104 de Antonin Dvořák, impresionând prin calitatea sonoră, tehnicitate şi rafinament în secţiunile lirice. Expresia romantică era dublată de un mare echilibru ritmic. Am admirat frumuseţea liniei melodice etalate cu un sunet cald, vibrat intens în partea a doua a concertului, Adagio, ma non troppo. Ascultam motive reminiscente din liedul [3] lui Dvořák Lasst mich allein, op. 82 nr. 1.
 

Sentimentul nostalgic domina şi ultima mişcare a concertului. Mă uimeşte de câte ori ascult acest concert, măiestria cu care Dvorak a ştiut să alterneze secţiunile de tutti cu cele în care solistul este menajat de ansamblul orchestral, sub aspectul reliefului sonor şi al intensităţii. Registrele diferite şi factura apropiată de concerto grosso barocă avantajează auditoriul în perceperea temelor intonate de violoncelul solist. Şi toate acestea  se realizează printr-un limbaj romantic intimist, în care timbrul de violoncel este cu adevărat integrat. Un moment deosebit de frumos a fost acel duet al solistului realizat împreună cu concertmaistrul, în care vioara strălucea pentru scurt timp, învăluind cu razele sale firul melodic al violoncelului.
 
La cererea publicului, Ştefan Cazacu a interpretat o parte din Suitele pentru violoncel solo de Johann Sebastian Bach.
 
În încheierea serii muzicale de la Ateneul Român, publicul a ascultat minunatul Recviemul în re minor, op. 48 de Gabriel Fauré, în interpretarea Orchestrei şi a Corului Filarmonicii George Enescu, solişti fiind soprana Irina Ionescu şi baritonul Florin Estefan. Recvimul a fost creat între anii 1887 şi 1900, iar prima audiţie a unei prime versiuni a avut loc la 16 ianuarie 1888, la biserica La Madeleine din Paris, unde Fauré cânta la orgă. O a doua versiune a compoziţiei a fost câtată cu ocazia Expoziţiei universale din 1900, la Palait de Trocadero din Paris, la 12 iulie1900. A fost cântat şi la funeraliile lui Fauré, în 1924. Compoziţional, acest Recviem, prin simplitatea şi modestia sa marchează o reînnoire a muzicii religioase franceze. Sub acest aspect, Gabriel Fauré este un continuator al lui Jean Philippe Rameau, Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart.
   
Lucrarea vocal-simfonică scrisă de Fauré cuprinde şapte părţi. Prima parte Introit şi Kyrie cuprinde: Requiem aeternam (cor şi apoi tenor), Te decet hymnus (soprană), Exaudi (cor) şi Kyrie (cor). Partea a doua Offertoriu cuprinde: O Domine (cor), Hostias (bariton), O Domine (cor) şi Amen (cor). Partea a treia, Sanctus. Partea a patra, Pie Jesu. Partea a cincea, Agnus Dei şi Lux Aeterna cuprinde: Agnus Dei (tenor), Agnus Dei (cor), Agnus Dei (tenor), Lux Aeterna (cor) şi Requiem aeternam (cor). Partea a şasea cuprinde: Libera me (bariton), Tremens (cor), Dies Irae (cor), Luciat eis (alto şi bariton), Libera me (cor), Libera me (cor şi bariton). Partea a şaptea, In Paradisum cuprinde: In Paradisum (soprană), Jerusalem (cor), Chorus angelorul (soprană) şi Recviem (cor). În unele privinţe Recviemul lui Fauré se aseamănă cu cel compus de Johannes Brahms (număr de părţi, patru părţi sunt dedicate corului).
 
În sala Ateneului Roman din Bucureşti, auditoriul a ascultat o versiune interpretativă construită echilibrat, cu momente culminante impresionante. Interesant a fost realizată secţiunea Sanctus, cântată cu simplitate. Arpegiile harpei, solo-ul de vioară au indus o stare deosebită de emoţie pură. Vocile bărbăteşti ale corului repetau trei sunete într-o intensitate abia perceptibilă, ce se dezvolta mai apoi. Baritonul solist deschidea partea Libera me, fiind urmat de cor cu un ritm ostinat. Textul în limba latină spunea Eliberează-mă, Doamne, de moartea veşnică în acea zi groaznică când cerurile se vor muta pe pământ, când vei veni să judecaţi lumea cu foc.
 

Admirabil au răsunat acele unison-uri ale corului, cântate cu mare fineţe.

Soprana Irina Ionescu a adus multă candoare prin vocea calitativă şi frazarea ei frumos arcuită.
Baritonul Florin Estefan a încântat publicul  prin vocea sa profundă, caldă, echilibrul  construcţiei motivelor muzicale şi o vizibilă  experienţă scenică. In Paradisum totul părea ireal. Orga puncta în registrul acut stele sonore pe o boltă imaginară. Vocile calme de sopran se desfăşurau cristalin, iar armoniile acompaniamentului orchestral completau magnific momentul de o mare frumuseţe

Cuvintele mi se opreau în gâtlej. Rămâne doar muzica, muzica, muzica...
 
NOTE
[1] Popovici, Doru - Tristan şi Isolda-Lecturi în lumina ceaiului
romaniamare.info/tristan-si-isolda/
[2] en.wikipedia.org/wiki/Tristan_und_Isolde
*Reproducerea picturii Irişi de Van Gogh, 1889 a fost preluată de pe site-ul
blogs.getty.edu/iris/five-ways-of-seeing-van-goghs-irises/
[3] Liedul Lasst mich allein op. 82 nr. 1 de Antonin Dvořák a fost inspirat de o mare dragoste din tinereţe a compozitorului. Versurile debutează astfel:
Lasă-mă liniştită în visurile mele,
Nu-mi răscoli dorinţa în inima mea!
Lasă-mi fericirea toată, lasă-mi durerea toată,
Ele mă copleşesc de când te-am zărit!
(traducere proprie)
* imaginea cu Orga din Biserica La Madeleine din Paris a fost preluată de pe site-ul
wikipedia.org/wiki/Requiem_(Faure)