Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, care a avut loc la 20 decembrie 2018, a fost dirijat de Camil Marinescu şi a cuprins un program alcătuit din două lucrări romantice celebre: Concertul nr. 2 în fa minor pentru pian şi orchestră, op. 21 de Frédéric Chopin, solistă Elisabeth Sombart, şi Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64 de Piotr Ilici Ceaikovski. Concertmaistru invitat a fost violonista Adriana Winkler.
Aşa cum s-a adresat dirijorul Camil Marinescu publicului, a fost un concert cu un "repertoriu de miere", oferit auditoriului, venit în mare număr la sala Ateneului Român, deşi poleiul şi frigul pe străzi te îndemna să rămîi acasă. Întreaga seară muzicală a avut un aer de sărbătoare şi bucurie, solista franceză Elisabeth Sombart aducând pe podiumul de concert graţia, eleganţa şi dantelăria sonorităţilor chopiniene, izvorâte din pian, iar dirijorul Camil Marinescu contribuind prin rigoarea, bunul gust şi profesionalismul său la o foarte reuşită versiune a muzicii Simfoniei lui Ceaikovski.
Pianista Elisabeth Sombart a început studiul pianului la vârsta de şase ani şi a debutat la 11 ani.
A câştigat Premiul I Naţional de pian, iar apoi a părăsit Franţa pentru a se perfecţiona cu maeştri precum: Bruno Leonardo Gelber la Buenos Aires, Peter Feuchtwanger la Londra, Hilde Langler-Rühl la Viena şi Sergiu Celibidache la Mainz. A studiat fenomenologia muzicală, timp de şapte ani, la Universitatea din Mainz, în Germania. Pianista Elisabeth Sombart a concertat împreună cu Royal Philharmonic Orchestra, Orchestra Naţională din Lille, Orchestra Filarmonicii din Strasbourg, Orchestra Academiei Bruckner din München şi Orchestra Simfonică a secolului XXI din Catalonia. În domeniul muzicii de cameră a susţinut recitaluri având ca parteneri pe: Augustin Dumay (vioară), Patrick Gallois (flaut), Lluis Claret (violoncel) şi Akiko Nakajima (soprană). Pianista Elisabeth Sombart a realizat 28 de CD-uri şi a publicat două cărţi traduse în limba română: Ca sunetele să devină muzică şi Muzica în inima fascinaţiei. A creat în Elveţia, în anul 1998, Fundaţia Résonnance, care are ca misiune descoperirea, formarea şi promovarea tinerilor pianişti supradotaţi, vulnerabili social, precum şi misiunea de a oferi muzica clasică în locuri unde ea nu este (spitale, închisori, azile). În 2006, pianista a fost decorată cu Ordinul Naţional de Merit în rang de Cavaler, de către Ministerul de Externe al Franţei, în 2008 a dobândit rangul de Cavaler în Arte şi Litere, iar în 2015 a primit Prix d'Eveil al Fundaţiei cantonului Vaud pentru Cultură.
La sala Ateneului, pianista Elisabeth Sombart a încântat publicul cu o fineţe rar întâlnită a emisiei sonore, stârnind ovaţii şi aplauze îndelungate, interpretând cel de al doilea concert de pian scris de Chopin în tinereţea lui.
Lucrarea a fost compusă între anii 1829-1830, înaintea primului său concert pentru pian şi a fost dedicat contesei Delphine Potocka. Prima audiţie a avut loc la Teatrul Naţional din Varşovia, în 17 martie 1830, solist fiind însuşi compozitorul polonez. Concertul surprinde mai ales prin monologul oferit de pianul solist, de o imensă expresivitate. Chopin rămâne fidel structurii tradiţionale de concert instrumental clasico-romantic, fără a aduce înnoiri ale genului: I. Maestoso; II. Larghetto; III. Allegro vivace. Interesant este faptul că partea I nu are inserată cadenţa solistică obişnuită, probabil pentru că oricum pianistul solist este mereu în prim-plan. Pianistul, dirijorul şi profesorul franco-elveţian Alfred Cortot a creat o versiune orchestrală proprie, pe care a înregistrat-o în 1935 cu London Philharmonic Orchestra, dirijată de John Barbirolli.
După Expoziţia orchestrală, încă de la primele scări succesive în octave, cântate de pianista Elisabeth Sombart, eram acaparat de modul în care artista prezenta cele două idei muzicale. Virtuozitate înveşmântată în velur sonor! Pasajele lirice alternau cu cele sclipitoare, de mare tehnicitate instrumentală. Toate acele ornamente şi figuraţii, realizate cu măiestrie şi rafinament, confereau muzicii interpretate o splendoare tulburătoare. Ascultam acele îmbinări ale melodiilor, plasate parcă dincolo de polifonie, undeva spre polimelodie. A urmat Larghetto-ul. O adevărată confesiune muzicală cu valenţe improvizatorice, amintind de o nocturnă, stârnind o stare emoţională dificil de exprimat în cuvinte. Iubire, iubire, iubire nesfârşită în picături sonore şi armonii inedite. Într- scrisoare către prietenul şi mecena compozitorului, Tytus Woyclechowski, se recunoaşte că această parte a fost concepută ca o declaraţia amoroasă pentru tânăra cântăreaţă varşoviană Konstancja Gladkowska, pe care Chopin a cunoscut-o în timp ce era elev la Şcoala de Muzică din Varşovia şi avea 19 ani.
Elisabeth Sombart, solista Concertului de la Ateneul Român a fermecat publicul, interpretând cu o sensibilitate candidă acest Larghetto.
Ce şiruri de triolete şi triluri perlate ale pianului, îmbrăcând tema cântată de orchestră! Şi acea interjecţie sumbră, care întrerupea destăinuirea pasională a discursului muzical printr-o armonie stranie, reluată ca un ecou de pianul solist!
În Finalul concertului de pian, Allegro vivace, ce debuta cu un Refren de Rondo, izvorând din muzica populară poloneză, sala era invadată de o atmosferă dansantă. Fragmentele lirice ale instrumentului solist succedau celor rapide, ca de mazurcă, ale ansamblului orchestral. Coda a readus caracterul virtuoso al concertului instrumental tipic romantic. Acompaniamentul realizat de Camil Marinescu a fost unul foarte sensibil, adaptat continuu la agogica flexibilă a solistei.
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român, auditoriul a ascultat Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64 de Piotr Ilici Ceaikovski, o lucrare ciclică în patru părţi: I. Andante. Allegro con anima; II. Andante cantabile con alcuna licenza. -non allegro. Andante maestoso con piano; III. Valse. Allegro moderato; IV. Finale. Compusă în 1888, prima audiţie a simfoniei a avut loc la Teatrul Marinsky din Sankt Petersburg, la 17 noiembrie a aceluiaşi an.
În interpretarea oferită de orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de Camil Marinescu, am receptat transformarea continuă a temei destinului expusă în debutul simfoniei şi care dintr-un marş funebru progresează de-a lungul partiturii către un veritabil marş triumfal ce domină finalul imensei lucrări (aproximativ 50 de minute). Metamorfozarea continuă a ideilor muzicale se petrecea atât în plan modal (minor-major), în cel expresiv (timbral), cât şi în cel metric (măsură binară-măsură ternară).
Valsul din partea a treia a simfoniei a marcat apariţia unei structuri ritmice asimetrice, o hemiolă [1]care conferea o anume stare sufletească sugerând incertitudinea.
Finalul simfoniei avea un aer triumfal, extrem de mobilizator. Într-adevăr, muzica conduce la ideea de victorie, după un conflict îndelungat. În noaptea de 20 octombrie 1941, în timpul asediului Leningradului, conducătorii oraşului au ordonat Orchestrei Radio să cânte această simfonie, pentru ridicarea moralului cetăţenilor.
Muzica simfoniei a fost utilizată în filmele americane Maytime (1937, regia Robert Leonard), Lucas (1986, regia David Seltzer), precum şi în pelicula Adam's Rib (Coasta lui Adam, 1949, regia George Cukor). Dmitri Şostakovici a folosit un fragment din tema destinului în a sa Simfonie nr.7 în do major, op. 60.
NOTE
*imaginea tabloului Printre valuri de Ivan Aivazovski a fost preluată de pe site-ul
https://invitatielaortodoxie.wordpress.com
[1] Hemiola este definită ca inserţie a unei structuri ritmice binare într-una ternară. Datorită "întinderii" tempo-ului, hemiola are rolul de a atrage atenţia asupra unui fragment.