Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Omagiu francofoniei - Concertele centenarului la Ateneu


decembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
 
Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de Christian Badea, a susţinut la 6 decembrie 2018, la sala Ateneului Român, un concert deosebit de interesant şi bine primit de public. A fost un eveniment ce aniversa prin muzică Centenarul Marii Uniri şi totodată, prin repertoriul accesibil prezentat, apropiat sufletului nostru latin, a adus un omagiu francofoniei. Programul serii a cuprins: Uvertura «Carnavalul roman», op. 9 de Hector Berlioz, Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră, op. 21, solist David Grimal, Marea -Trei schiţe simfonice de Claude Debussy şi Bolero de Maurice Ravel. Concertmaistru invitat a fost violonistul Florin Paul. Concertul a fost realizat în parteneriat cu Institutul Cultural Român.
 
În deschiderea concertului de la Ateneul Român, auditoriul a ascultat Uvertura «Carnavalul roman» de Hector Berlioz, o lucrare romantică compusă în anul 1844.
 

Uvertura este scrisă pe baza a două teme din opera lui Berlioz, intitulată Benvenuto Cellini (1832). Opera este axată pe memoriile sculptorului şi aventurierului florentin din secolul al XVI-lea. Acesta este arhetipul artistului care înfruntă ideile conservatoare ale epocii sale, un gen de erou pe care îl întâlnim şi în opere precum: Vasco da Gama de Giacomo Meyerbeer sau Meistersinger de Richard Wagner. Denumirea uverturii lui Berlioz este legată de faptul că acţiunea operei Benvenuto Cellini se desfăşoară în timpul carnavalului de la Roma [1], din anul 1532. Însuşi marele poet Johann Wolfgang von Goethe descria carnavalul din 1787, cuprinzând momente precum: promenada măştilor, cursele de cai liberi, bătaia cu confetti (împotriva lansatoarelor de confetti, spre a-şi feri ochii, oamenii purtau măşti de scrimă pe faţă), oferirea buchetului de flori cu foarfeca  mare de lemn, bătăile cu lumânări (combatanţii încercând să stingă lumânarea adversarului, fără să o stingă pe cea proprie) şi aruncările de drajeuri. Totul se petrecea pe Via Corso (cu balcoane ale caselor împodobite cu draperii colorate) Carnavalul se termina cu momentul îngropării regelui nebunilor.
 
Carnavalul ce dura timp de opt zile era acum concentrat într-o avalanşă sonoră de mai puţin de zece minute. Dar ce minute aurite! Ascultam această fascinantă uvertură a lui Berlioz în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Christian Badea şi încercam să îmi imaginez peisajul urban: acel bulevard din Roma, Via Corso, metamorfozat în galerie, într-o veritabilă sală festivă, cu pereţi tapisaţi, cu mulţime de scaune ocupate de cavaleri şi doamne cu chipuri fericite sub cerul frumos şi luminos, de fapt o imensă scenă fără acoperiş. Atmosfera iniţială a uverturii era una însorită. Înainte ca instrumentele cu coarde şi cele de suflat să dea startul festivităţilor, se auzeau sunetele cornului şi clarinetului, ambele generând o ambiguitate armonică. Apoi, cornul englez, cu timbrul său specific, a intonat o cantilenă duioasă, ce amintea de duetul din primul act al operei Benvenuto Cellini. Pe neaşteptate, trei pasaje tumultoase ale instrumentelor de suflat de lemn declanşau auditiv veritabile focuri de artificii. Valuri de glissandi în mers cromatic sugerau entuziasmul şi mişcarea precipitată a participanţilor la carnaval. Un anume optimism şi un imbold spre repere hedoniste te invadau ascultând această muzică. Armonii tonale pline de consonanţă, contrastele frumos realizate de interpreţii de pe scena Ateneului, între teme muzicale calme şi agitaţia redată prin formule ritmice şi semnale melodice încărcate de un elan meridional, toate acestea creau o stare de bine. Christian Badea este un maestru al dozărilor. Are un anume simţ al timbrului fiecărui compartiment şi reglează din mers orice surplus de intensitate sau asprime sonoră. Expresia facială este una de artist preocupat mereu de calitatea emisiei instrumentelor, de frazarea elegantă şi logică în acelaşi timp. Se bucură şi se întristează de fiecare motiv muzical cântat mai mult sau mai puţin conform semnificaţiei induse de compozitor muzicii interpretate. Aşa se face că fiecare concert dirijat de Christian Badea aduce unde ale ineditului şi efemerului artei sunetelor, muzicii vii.
 
A urmat o altă lucrare a unui compozitor francez, Edouard Lalo, Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră, op. 21, solist David Grimal. Lalo a scris patru concerte pentru vioară şi orchestră. Simfonia spaniolă în re minor, op. 21, compusă în anul 1874, a fost dedicată lui Pablo de Sarasate. Este un opus foarte îndrăgit de publicul de pretutindeni şi, datorită expresivităţii şi virtuozităţii, o fericită îmbinare între stilul simfonic şi cel concertant. Frecvent interpretată pe scenele de concert, Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră în re minor este o lucrare epuizantă pentru solist; ea cuprinde cinci părţi: 1. Allegro non troppo;2. Scherzando. Allegro molto; 3. Intermezzo. Allegro non troppo; 4. Andante; 5. Rondo. Allegro.
 

De la celebrul violonist Pablo de Sarasate şi până în zilele noastre, Simfonia spaniolă op. 21  a avut ca solişti interpreţi, enumerând doar câţiva dintre zeii viorii: George Enescu, Yehudi Menuhin, Isaac Stern, David Oistrah, Leonid Kogan, Jascha Heifetz, Nathan Milstein, Henryk Szeryng, Christian Ferras, Mischa Elman, Ida Haendel, Tibor Varga, Pnchas Zukerman, Tosha Seidel, Pierre Amoyal, Ruggiero Ricci, Itzhak Perlman, Ion Voicu, Silvia Marcovici, Renaud Capuçon, Anne-Sophie Mutter, Joshua Bell, Shlomo Mintz, Vladimir Repin, Leonidas Kavakos, Remus Azoiţei, Anne Akiko Meyers, Svetlin Roussev, Kristine Balanas şi alţii.
 
La Bucureşti, în sala Ateneului Român, violonistul francez David Grimal, binecunoscut publicului meloman, a interpretat acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea, o versiune autentică şi plină de virtuozitate a Simfoniei spaniole de Edouard Lalo. Posesor al unui instrument excepţional, Stradivarius Ex Roederer şi mânuind un arcuş de asemenea deosebit, fabricat de maestrul François-Xavier Tourte, David Grimal a încântat auditoriul prin agilitatea sa, spiritul spaniol al muzicii, redat cu multă pasiune şi printr-o implicare emoţională care făcea ca temele cu formule ritmice combinând metrul binar cu cel ternar, cu acele accente expresive tipic iberice, să acapareze atenţia şi sufletul ascultătorului. Lucrarea fiind dedicată lui Sarasate, un violonist care avea o mână destul de mică şi prefera cântatul poziţional veloce, celui cu salturi intervalice mari şi digitaţii cu extensii - elementul tehnic dominant în pasajele solistice fiind  articulaţia perlată, rapidă şi clară.
 
Ascult şi reascult diferite înregistrări ale acestei Simfonii spaniole şi privind solistul, gândul-mă duce la un actor ce combină arta dramatică cu scamatoria. Ambele ipostaze solicită perfecţiunea. Desigur vasta experienţă scenică a lui David Grimal a făcut să nu se observe prea tare câteva scăpări în ultimele două părţi. Un flageolet ratat pe coarda sol a declanşat o nervozitate a solistului, după care  în finalul Simfoniei spaniole, au apărut câteva discontinuităţi şi desincronizări, din cauza  alegerii unui tempo mult prea rapid.
 
La bis, David Grimal a surprins prin rafinamentul său. A cântat splendid l'Aurore, din Sonata nr. 5 pentru vioară solo, op. 27 de Eugène Ysaÿe. Am admirat efectele sonore de tremollo, pizzicato de mână stângă, glissandi în duble coarde, toate concurând la redarea atmosferei intervalului de timp dinaintea răsăritului, cu acea lumină difuză, roşiatic-portocalie a soarelui. Spectaculoase au fost şi acele bariolaje din final, care sugerau instalarea totală a luminii zilei.
 

 
După pauză, am ascultat Marea-Trei schiţe simfonice (L. 109) scrise de un alt celebru compozitor francez impresionist, Claude Debussy.
 

Această capodoperă a muzicii franceze a fost compusă între anii 1903 şi 1905, la Paris. Este o muzică pur descriptivă. "Sentimentele declanşate de această muzică sunt schimbătoare ca marea"[2]. Cele trei schiţe sunt: 1. De l'aube à midi sur la mer - très lent - s'anime peu à peu ; 2. Jeux de vagues -Allegro; 3. Dialogue du vent et de la mer-animé et tumultueux. Însuşi compozitorul spunea că în evocarea realizată cu ajutorul sunetelor muzicale s-a gândit la Marea Mediterană, pentru care a păstrat o mare pasiune. Totuşi, inspiraţia sa se pare că a venit, mai degrabă, din faptul că a văzut picturi celebre ale peisajelor marine, decât din contactul fizic direct cu aceasta. Orchestraţia este una amplă: 2 flaute, un flaut piccolo, 2 oboaie, un corn englez, două clarinete, 3 fagoturi, un contrafagot, 4 corni, 3 trompete, 2 cornete, 3 tromboane, o tubă, timpane tobă mare, cinele, trianglu, tam-tam, glockenspiel, 2 harpe, viori, viole, violoncele şi contrabasuri.
 
Ceea ce m-a frapat la ascultarea versiunii realizate de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea la sala Ateneului Român a fost faptul că întreaga lucrare a fost tratată ca o operă deschisă, o devenire sonoră. Era acolo un proces de dezvoltare în care coexistau Expoziţia şi Dezvoltarea, într-o explozie neîntreruptă [3]. Tocmai intenţia sesizabilă a lui Debussy de evitare a monotoniei - prin descrierea sonoră în mod exclusiv a valurilor mării - şi prin focalizarea către vânt şi furtună, cu ajutorul figuraţiilor, veritabile onomatopee muzicale, a condus la o interpretare plină de autenticitate.


Frazele muzicale, având forme destul de libere, se amestecau de la o expunere la alta, iar armoniile impresioniste, schimbările timbrale şi mai ales cele de textură, cu multe intervenţii solistice, creau imagini de o mare plasticitate. Solo-ul de vioară urmat de arpegii ale instrumentelor de suflat se desfăşura cu o mare fluenţă. Cinelele surprindeau prin răbufniri violente. Descrieri în care doar natura era prezentă. Nici un personaj sau vapor nu era sugerat muzical.
 

Marea de Claude Debussy a influenţat numeroşi compozitori de-a lungul secolului al XX-lea: Luciano Berio a citat din ea în Sinfonia (1963), John Williams a utilizat versiuni simplificate ale unor motive muzicale din Marea în partitura lucrării sale Jaws (1975), iar compozitorul norvegian Biosphere (Geir Jenssen) şi-a bazat în mod estompat albumul său Shenzhou (2002) pe eşantioane în buclă din Marea lui Debussy.
 
În încheierea serii dedicate francofoniei, am ascultat Bolero-ul, M. 81 de Maurice Ravel. Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu dirijată de Christian Badea a cântat splendid această operă singulară pe care Ravel a considerat-o un simplu studiu de orchestră.

 

Ea a făcut obiectul celei mai largi difuzări dintre lucrările sale devenind, în zilele noastre, opera muzicală cea mai pusă în scena din toate timpurile. Baletul a fost compus în anul 1928 pentru dansatoarea rusă Ida Rubinstein.
 
Ascultam această mişcare de dans cu ritm şi tempo invariabile, pe o melodie uniformă şi repetitivă, mereu îmbogăţită coloristic şi crescând treptat în intensitate până la paroxism şi îmi imaginam un vulcan ce erupe.
 
 
Antropologul francez, Claude Lévi-Strauss, teoreticianul structuralismului etnologic,  vedea în Bolero o confruntare între ritm şi melodie, care se rezolvă în finalul lucrării lui Ravel prin acea modulaţie în tonalitatea mi major[4].
 
Ravel admira dansul iberic fandango, mult timp blamat. În coregrafia primei reprezentări a baletului (Opéra Garnier, Paris, 22 noiembrie 1928) se poate remarca o senzualitate exacerbată (se pare că în timp ce compunea Bolero-ul, Ravel citea cartea  Memoriile lui Casanova). 

În interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea fiecare revenire a temei era dozată printr-o acumulare energetică subtilă şi constantă. Rând pe rând, intrau în scenă flautul, clarinetul cu prima temă, apoi, fagotul şi clarinetul în mi bemol cu cea de-a doua temă a Bolero-ului. Toate intercalate cu ritornela obsedantă. Oboiul d'amore, trompeta cu surdină, saxofonul tenor, saxofonul sopranino în si bemol, piculina, cornul englez, trombonul -şi totul se amplifica magistral. Ultima frază este încredinţată tutti-ului orchestral.
A fost o seară de muzică franceză excepţională.
 
NOTE
*Imaginea sculpturii La Cathérale de Auguste Rodin a fost preluată de pe site-ul www.statue.com
http://www.statue.com/Products/Rodin-Collection/Cathedral-Hands-By-Auguste-Rodin-Statue.html
[1] Carnavalul din Roma a fost reluat în anul 2010, organizat de municipalitate cu spectacole ecvestre (sărituri, dresaj, tandem), standuri tradiţionale în Piazza del popolo şi foc de artificii de pe Terasa Pincio.
https://fr.wikipedia.org/wiki/Carnaval_de_Rome / https://en.wikipedia.org/wiki/La_mer_(Debussy)
[2] Codreanu, Petre: Program de sală al Filarmonicii George Enescu, decembrie 2018, pag. 8.
[3] Barraqué, Jean: Analize
[4] Claude Lévi-Strauss: L'homme nu (Mythologique, vol IV, 1971).




 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2018


0 comentarii

Spacer Spacer