Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mischa Maisky un poet al violoncelului, în concertul de Dvořák, la Ateneu


noiembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

În cadrul Concertelor Centenarului la Ateneu, în ciclul «Titani ai muzicii secolului XX», la 8 noiembrie 2018, Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de Christian Badea a oferit publicului un program deosebit de frumos: Rapsodia Română în re major, op. 11 nr. 2 de George Enescu, Suita din baletul «Pasărea de foc» de Igor Stravinski şi Concertul pentru violoncel şi orchestră în si minor op. 104 de Antonin Dvořák, solist Mischa Maisky. Concertmaistru invitat a fost violonistul Rodrigo Puskás.
 
A fost o seară muzicală extraordinară, numerosul auditoriu fiind răsfăţat de muzicienii de pe scena Ateneului Român cu interpretări magistrale. Dirijor, solist, artişti instrumentişti din ansamblul orchestral au încântat prin emoţia şi frumuseţea transmisă cu ajutorul sunetelor şi gesturilor dirijorale.
 
În deschiderea concertului, prim-dirijorul principal al Filarmonicii bucureştene, Christian Badea, alături de prima orchestră simfonică a ţării au făcut auzite temele savuroase ale Rapsodiei Române în re major  de George Enescu. Folclorul orăşenesc înveşmântat orchestral cu un talent incomensurabil este pus în valoare în această lucrare care se bucură de o popularitate mondială datorită melodiilor lăutăreşti prelucrate şi a irezistibilei sale plasticităţi.
 
Am admirat această versiune interpretativă care a adus în prim plan "voluptatea contrapunctică a trăirii melodice şi tonul elegiac, pe alocuri măreţ sau patetic, specific cântecului de jale."[1] Se simţea tocmai caracterul românesc, aici în ipostaza sa meditativă, cu o gravitate augustă.  Auzeam melodii aparţinând cântecului popular: Bâr oiţă de la munte, Sârba lui Pompieru sau Mama lui Ştefan cel Mare. Toată muzica aceasta a lui George Enescu te făcea să vezi "o frescă istorico-legendară"[2], oglindind permanenţa şi trăinicia stenică a românilor pe aceste meleaguri.
 

Cât de măiestrit au sunat solo-urile oboiului, ale flautului (cu acele splendide arpegieri argintii vioaie), precum şi intervenţiile cornului englez! Instrumentele cu coarde întregeau paleta sonoră cu armonii splendide şi timbrul atât de cald. Minunat a sunat şi solo-ul violei, sugerând un joc popular antrenant. Finalul Rapsodiei te vrăjeşte; acea pantă melodică descrescătoare te introduce în legendarul spaţiu mioritic, de care Lucian Blaga pomenea adesea. Îmi veneau în gând cuvintele sale din Trilogia culturii: "Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului, decât conformaţia sa fizică sau cel puţin tot aşa de strâns."
 
A urmat Suita din baletul «Pasărea de foc» de Igor Stravinski. Premiera baletului a avut loc la Paris, în data de 25 iunie 1910. Versiunile de concert au fost create ulterior (1911, 1919 şi 1945). Lucrarea face parte din perioada rusă de creaţie a compozitorului, în care folclorul cu componenta sa mitologică, cu straturile arhaice precreştine i-a furnizat lui Stravinski un material bogat de valorificat. Arta de orchestrator a dobândit-o de la profesorul său, Nikolai Rimski-Korsakov. Baletul Pasărea de foc a fost comandat de către Serghei Diaghilev, conducătorul companiei Baletelor Ruse de la Paris. Libretul baletului de M. Fokin se bazează pe un basm rus. Conform acestuia, Pasărea de foc este o fiinţă feminină miraculoasă, cu penele strălucitoare ca aurul şi ca argintul şi cu privirea sclipitoare asemenea cristalului.
 
 
La miezul nopţii, ea se arată în grădini şi pe câmpuri, strălucind ca o mie de luminiţe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănâncă mere de aur, care îi conferă tinereţe, frumuseţe şi nemurire. Când cântă îi cad din plisc perle, trilul ei putând să însănătoşească pe cei bolnavi şi să le redea vederea celor orbi. Pentru cel care o capturează, pasărea de foc reprezintă în acelaşi timp atât o binecuvântare, cât şi un blestem. În libretul baletului lui Stravinski este înfăţişată lupta dintre monstrul Kaşcei şi prinţul Ivan Ţarevici, acesta din urmă este în căutarea Păsării de foc. După  ce o capturează, în schimbul eliberării, ea îi dăruieşte o pană fermecată, care îl va proteja în confruntarea cu Kaşcei. Prins de monstru, prinţul Ţarevici scapă de transformarea sa în stană de piatră cu ajutorul penei fermecate. Pasărea de foc îi vine  în ajutor şi îl adoarme pe Kaşcei. Prin cântecul ei. Prinţul zdrobeşte oul aflat într-o casetă tainică, distrugând astfel sufletul monstrului. Apoi, eliberează pe cele treisprezece prinţese aflate sub vraja lui Kaşcei şi se căsătoreşte cu aleasa inimii lui.
 
Suita de concert pe care am ascultat-o la Ateneul Român, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea a cuprins părţile: Introducere, Dansul păsării de foc, Variaţiunea păsării de foc, Hora prinţeselor, Cântec de leagăn şi Final. Dirijorul Christian Badea a surprins toate stilemele stravinskiene ale suitei: politimbralitatea discursului muzical, ritmurile pregnante, acide uneori, ce tind spre afirmarea lor individuală şi de sine stătătoare. Impresionante au fost acele transformări ritmice continue,  ce treceau de la utilizarea celor mai simple elemente şi formule metro-ritmice şi de la schimbările neîntrerupte de accente, la crearea unor agregate ritmice complexe şi la inventarea celor mai variate şi insolite combinaţii. Admiram melodica, de multe ori asimetrică, însă mereu înveşmântată în combinaţii armonice surprinzătoare (tonale, modale, politonale). Cât de frumos a reuşit Christian Badea să evidenţieze policromiile orchestrale ale acestei capodopere muzicale!



În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român, celebrul violoncelist Mischa Maisky a cântat magnific Concertul în si minor, op. 104 de Antonin Dvořák, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Christian Badea.

Mischa Maisky, acest artist uluitor, fascinează de cum apare pe scenă. Are o privire arzătoare şi în momentul în care atinge strunele violoncelului se transpune complet în lumea sunetelor. Asta ar fi doar o impresie, dacă nu te-ar şi lua cu el într-o zonă ecuatorială a muzicii. Te conduce prin tonul său inimitabil, nu te lasă să răsufli, până nu şi-a încheiat fraza muzicală în şoaptă, cu o nobleţe naturală. Este singurul violoncelist care a apucat să studieze cu maeştrii precum Mstislav Rostropovici şi Gregor Piatigorski. La cei 70 de ani a acumulat o experienţă interpretativă colosală. În anul 2000 a realizat un turneu de amploare, cuprinzând peste 100 de concerte dedicate lui Johann Sebastian Bach, cu prilejul împlinirii a 250 de ani de la moartea compozitorului. În calitate de artist Deutsche Grammophon a făcut peste 30 de înregistrări alături de filarmonicile din Viena, Berlin, London Symphony, Filarmonica din Israel, Orchestre de Paris, Orpheus şi Orchestra de cameră a Europei. Discurile sale se bucură de succes în toată lumea, fiind premiate de mai multe ori : Record Academy Prize la Tokio, Echo Deutscher Schallplattenpreis, Grand Prix du Disque la Paris, Diapason d'Or of the Year, precum şi nominalizări Grammy. În cadrul marilor festivaluri muzicale a fost invitat să cânte alături de dirijori precum: Leonard Bernstein, Carlo Maria Giulini, Lorin Maazel, Zubin Mehta, Riccardo Muti, Giuseppe Sinopoli, Vladimir Ashkenazy, Daniel Barenboim, James Levine, Charles Dutoit, Mariss Jansons, Valery Gergiev şi Gustavo  Dudamel. Printre partenerii săi de scenă au fost: Martha Argerich, Radu Lupu, Nelson Freire, Evgeny Kissin, Lang Lang, Peter Serkin, Gidon Kremer, Yuri Bashmet, Vadim Repin, Maxim Vengerov, Joshua Bell, Julian Rachlin şi Janine Jansen.
 
La Bucureşti, în concertul din 8 noiembrie 2018 de la Ateneu, Misha Maisky a interpretat Concertul pentru violoncel şi orchestră în si minor de Dvořák cu o dezinvoltură extraordinară, generând farmec, frumuseţe şi încântare. Ascultam şi admiram echilibrul alternanţelor între părţile solistice şi cele orchestrale, apoi amestecul timbral al violoncelului solist cu câte un instrument de suflat. Uneori muzica intra în zona camerală, alteori căpăta un aspect simfonic, grandios. Pe tot parcursul lucrării există un motiv care aminteşte de muzica amerindienilor din America (Go tell it on the Mountain). Concertul a fost cântat în primă audiţie de Leo Stern, la 19 martie 1896, la Londra, cu orchestra Filarmonicii londoneze, aflată sub bagheta compozitorului. Concertul cuprinde cele trei părţi tradiţionale: Allegro, Adagio ma non troppo şi Finale, Allegro Moderato, Andante. Allegro vivo. După lunga expoziţie orchestrală în care instrumentele de suflat expuneau ideile muzicale, violoncelul solist intona cu multă virtuozitate temele principale. Mischa Maisky colabora perfect cu dirijorul şi orchestra. Intervenţiile cornului au fost măiestrit îngemănate cu linia melodică principală. Pasajele dificile, în duble coarde, îşi găseau prin arcuşul lui Mischa Maisky exact locul cuvenit, astfel încât cantilenele căpătau un relief splendid. Ascultam dantelăria sonoră a solistului şi nu-mi venea să cred că se poate cânta pe un astfel de instrument cu coarde, de dimensiuni mari, cu atâta uşurinţă şi precizie. În partea mediană predomina calmul. Un vibrato  amplu şi intens făcea ca emisia să capete, precum în basme, şapte vieţi. În acest Adagio se recunoaşte cântecul Leave Me Alone, citat în amintirea unei iubite din tinereţe. Principiul ciclic aplicat de Dvořák în alcătuirea acestui celebru concert conferă, prin reluarea unor teme în partea sa finală, atât dramatism, cât şi lirism. O rară artă de a modela sunetul pe toată tastiera instrumentului, în orice porţiune de arcuş, o tehnică fulminantă şi o sensibilitate ieşite din comun, făceau ca întregul univers muzical al acestui concert să pătrundă în inima  ascultătorilor.
 
Rechemat insistent la rampă, în aplauze puternice, stăruitoare Misha Maisky a oferit trei bisuri: o parte lentă dintr-o suită solo de J.S. Bach, Aria lui Lensky din opera Evgeni Oneghin şi Andante cantabile de P.I. Ceaikovski. Emoţionant, nu te mai săturai să îl asculţi. Violoncelul său cânta efectiv, ca un tenor veritabil! Plângea, surâdea printre lacrimi...era muzică şi viaţă trăită intens!
 
Câtă energie există într-un astfel de artist? După Bucureşti, Mischa Maisky va cânta Triplul concert de L. van Beethoven, alături de Sascha Maisky - vioară şi Lily Maisky - pian, la Buenos Aires-Argentina (15 noiembrie 2018), Montevideo-Uruguay (17 noiembrie
 2018), Bogota-Columbia (24 şi 25 noiembrie 2018) şi un recital cu Trio Maisky (20 noiembrie 2018)  la Porto Alegre-Brazilia.
 
Când asişti la un astfel de concert te simţi în al nouălea cer!
 
NOTE
[1] Dinulescu, Octavia-Anahid: Program de sală, stagiunea 2018-2019, Filarmonica George Enescu, Bucureşti, noiembrie, pag. 5.
[2] Iliuţ, Vasile: De la Wagner la contemporani, Editura Muzicală, Bucureşti, 1998, vol. IV, pag. 285.




 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2018


0 comentarii

Spacer Spacer