Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, care a avut loc la sala Ateneului Român, în data de 11 octombrie 2018, a fost dirijat de Paul Nadler. Programul a cuprins lucrări din creaţia compozitorului Piotr Ilici Ceaikovski: Poloneza din opera Evgheni Oneghin, op. 24, Variaţiunile pe o temă Rococo pentru violoncel şi orchestră, op. 33, solist Valentin Răduţiu şi Simfonia nr. 2, în do minor, op. 17. Concertmaistru invitat a fost violonistul Liviu Câşleanu.
Concertul a debutat cu: Poloneza din opera Evgheni Oneghin de Ceaikovski, scrisă după romanul în versuri Evgheni Oneghin de Alexandr Puşkin. Poloneza face parte din Actul al treilea al operei, în care muzica redă momentul unui bal din înalta societate din Sankt Petersburg. Oneghin reflectează la viaţa lui searbădă, roasă de remuşcări. Tocmai întors după ani de peregrinări peste hotare, el o revede aici pe Tatiana, frumoasa, distinsa, princiara, devenită între timp soţia vârstnicului cneaz Gremin. Dansul est anunţat de un semnal de trompetă, după care evenimentul monden porneşte cu multă însufleţire. Poloneza este unul dintre cele cinci dansuri istorice ale Poloniei, alături de mazurka, kujawiak, krakowiak şi oberek, având un ritm specific, în măsură de trei pătrimi.
Ceaikovski a creat o muzică extrem de inspirată valorificând într-un chip magnific acest dans din folclorul polonez.
În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Paul Nadler, Poloneza din opera Evgheni Oneghin de Ceaikovski a avut toate atributele semantice cerute de desfăşurarea subiectului operei: dinamism, fast, eleganţă impunătoare. Toate ritmurile, melodia şi armoniile convergeau către luxurianţă şi somptuozitate. Aproape că vedeai în faţa ochilor un ansamblu de balet, gen în care Ceaikovski a creat câteva capodopere. Dirijorul Paul Nadler este un expert al muzicii de operă, iar experienţa sa - peste 60 de spectacole la Metropolitan Opera din New-York - şi-a spus cuvântul, în redarea autenticităţii acestei lucrări îndrăgite de publicul de pretutindeni.
În continuarea serii muzicale, auditoriul de la sala Ateneului Român a ascultat Variaţiunile pe o temă Rococo pentru violoncel şi orchestră, op. 33 de Piotr Ilici Ceaikovski, în interpretarea violoncelistului Valentin Răduţiu, acompaniat de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de Paul Nadler. Valentin Răduţiu este câştigător al unor importante premii şi laureat al unor concursuri internaţionale de violoncel precum: Jungend musiziert- Germania, Raiffeisen Klassik-Preis şi Premiul special-Salzburg, Austria, Premiul I la Concursul Karl Davidov de la Riga, Letonia, Premiul special pentru interpretarea unei lucrări de J.S. Bach, Premiul I Musikpreis der deutschen Wirtschaft, Premiul II la Concursul Internaţional George Enescu, ediţia 2011, Bucureşti.
I-am urmărit evoluţia ca solist a acestui tânăr violoncelist, pe scena Ateneului, de-a lungul mai multor stagiuni (lucrări concertante de George Enescu, Antonin Dvořák, Piotr Ilici Ceaikovski) şi de fiecare dată a entuziasmat publicul prin talentul, seriozitatea şi frumuseţea sonorităţii emise de violoncelul său, Francesco Ruggieri (din 1865). Este un artist în plină dezvoltare, iar perfecţionismul pare unul dintre ţelurile sale. Cântă natural, cu multă uşurinţă, obţine sunetul fără efort fizic deosebit, însă printr-o mare concentrare şi interiorizare; cu zâmbetul pe buze parcurge parcă plutind lejer peste pasajele tehnice cele mai dificile, iar frazarea sa are o fermecătoare distincţie.
În concertul din 11 octombrie 2018, Valentin Răduţiu a adus în faţa publicului de la Ateneul Român lucrarea ceaikovskiană Variaţiuni pe o temă Rococo, scrisă între anii 1876-1877 şi dedicată lui Wilhelm Fitzenhagen, violoncelist cu care a şi colaborat la alcătuirea acestor splendide pagini muzicale. Ceaikovski avea o mare admiraţie pentru clasicismul vienez, în general şi pentru creaţia lui Wolfgang Amadeus Mozart, în special. Cu toate acestea, tema aleasă în aceste variaţiuni este una proprie compozitorului rus fără a avea practic o origine rococo, ci fiind concepută în stil rococo, un stil galant, amintind de divertismentele muzicale din secolul al XVIII-lea. În varianta care se cântă în zilele noastre (Fitzenhagen), tema este urmată de şapte variaţiuni şi de o Codă. Pentru a reda cât mai fidel atmosfera acelui secol, compozitorul a apelat la un ansamblu orchestral de mai mici dimensiuni, cu perechi de suflători, din care lipsesc însă trompetele şi instrumentele de percuţie. Solistul este supus unui veritabil tur de forţă, deoarece variaţiunile se succed fără pauză între ele, iar registrul acut şi supra-acut (cu daumen) al instrumentului este folosit cu precădere.
Ceea ce am remarcat în afirmaţiile muzicale ale violoncelistului Valentin Răduţiu în aceste Variaţiuni ceaikovskiene - dincolo de tonul cald, dulce, cu un vibrato foarte rotund, cu filări de sunet măiestrit realizate prin reducerea subtilă a frecvenţei oscilaţiilor degetului ce apasă coarda, contrastele de tempo proporţional gândite şi transmise ferm dirijorului şi orchestrei, velocitatea, tehnica de duble coarde, cu o intonaţie impecabilă, triluri de tip romantic, foarte rapid executate cu scop ornamental-virtuoz - dincolo de toate aceste realităţi imediat perceptibile, se afla "plenitudinea nefărâmiţată a totalităţii existenţei văzută ca o mişcare nedivizată de curgere fără margini" [1].
Cât de frumos a sunat variaţiunea de caracter Andante, în re minor, cu acel pasaj de conjuncţie dintre variaţiuni reluat în tonalitate minoră!
La cererea publicului, după mai multe rechemări la rampă, Valentin Răduţiu a oferit publicului Preludiul din Suita I pentru violoncel solo în sol major B.W.V. 1007 de Johann Sebastian Bach. Foarte interesantă mi s-a apărut aici, articularea non-legato, ca expresie a concepţiei interpretative care exprimă ideea că în acest Preludiu Bach rosteşte muzica (gesprochen). Aplauzele şi ovaţiile îndelungate au răsplătit această prestaţie artistică elevată.
După pauza concertului am ascultat Simfonia nr. 2, în do minor, op. 17 de P.I. Ceaikovski. Dirijorul Paul Nadler, împreună cu Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu au înfăţişat o versiune plină de savoare şi colorit aparte, în care teme din folclorul rus şi ucrainean erau uşor de recunoscut (Cocorul) prin verva şi pronunţata atmosferă sărbătorească etalate.
Simfonia compusă în anul 1872 a suportat mai multe revizuiri. Lucrarea cuprinde patru părţi: 1. Andante sostenuto. Allegro vivo; 2. Andantino marziale, quasi moderato; 3. Scherzo. Allegro molto vivace; 4. Finale. Moderato assai.
Urmăream în prima parte, scrisă în formă de sonată, cum anumite inovaţii ale Reprizei eludau reiterarea primei idei muzicale; în schimb, aceasta era utilizată în Coda. Ascultam excelentele intervenţii ale cornului. Apoi, în ultima parte a Simfoniei nr. 2 în do major, contrastele provocate de modulaţii, precum şi temele pline de elan, aduceau mult dinamism în desfăşurarea discursului muzical.
Ascultând muzica lui Ceaikovski îmi revin în minte câteva idei despre nemăsurabilul. El "este ceea ce nu poate fi numit, descris sau înţeles prin orice formă de raţiune şi se referă la un anume voal, structură, ordine a formelor, a proporţiilor şi raporturilor, care se prezintă percepţiei şi raţiunii obişnuite şi care acoperă adevărata Realitate: cea care nu poate fi percepută de simţuri şi despre care nimic nu se poate spune sau gândi".[2]
NOTE
[1] Brânduş, Nicolae: Muzica - obiect transdisciplinar (II), articol în revista Muzica nr. 5/2015. pag. 48, 49, citând din David Bohm: Plenitudinea lumii şi ordinea ei, ed. Humanitas, 1995, Bucureşti.
[2] ib idem, citându-l pe Basarab Nicolescu: Realitate şi Real, în revista Muzica nr. 5/2015. pag. 48.