Nici nu ar fi putut să cânte într-o limbă la îndemână - în engleză sau în franceză emoţia ar fi fost diluată. Pentru că acesta este o parte din farmec - să nu înţelegi ceea ce spune, să te oblige la curgerea prin vene a muzicii şi nu la trecerea - fie şi involuntară - prin gândire a cuvintelor.
O divă improbabilă - atât de pământeană încât devine poetică însăşi concreteţea cu care calcă în picioarele goale nu numai pe scenă ci şi pe stradă (imaginea pe care o am întipărită este cea cu Cesaria în ţinută de seară, cu bijuterii grele şi unghiile lăcuite în roşu, urcând în maşina cu şofer spre o petrecere sau o tavernă .... în picioarele goale), Cesaria nu e interesată să fie un star, astfel că nici nu este vulnerabilă la capcanele gloriei sau ale declinului. Mi-ar fi uşor a crede dacă ar spune că îi este totuna dacă cântă pe o scenă prestigioasă sau în barul de lângă casă.
Încerc să rememorez primul moment când am auzit-o şi înainte de detalii concrete mă atinge impresia unor emoţii. Pentru că acea primă melodie auzită - este vorba de Sodade - a produs un vârtej comparabil cu îndrăgostirea. Şi azi este melodia care mă atinge mai mult decât oricare alta. Şi azi şi de fiecare dată când o ascult mă atinge pentru că o simt nu numai însuşită de cea care o cântă, ci ca şi cum ar cânta din interiorul melodiei. Prietenii spun că Cesaria trebuie să simtă un cântec ca să vrea să îl cânte.
Cesaria vine dintr-un loc care sună a poveste - Mindelo din Capul Verde. Un loc care, în absenţa asocierii cu vocea, ar fi doar decrepit - oraşul arată ca după un război care n-a fost şi portul e plin de nave ruginite care zornăie cu iz de cătuşe dacă bate vântul dinspre direcţia potrivită - asociat cu vocea însă devine de un tragism romantic mai degrabă. Un loc înfloritor cândva, abandonat aproape de soartă azi. Locul de unde vine este definitoriu pentru "mornele" ei care exprimă nostalgia în forma ei cea mai melodioasă.
Cântă conversaţional - e greu să ţi-o închipui urmărind o partitură sau o rigoare prestabilită chiar dacă de fapt melodiile sunt structurate fără cusur. Dacă o vezi în concertele filmate rămâi cu impresia că întâmplător a apărut o scenă într-o tavernă în care stătea de vorbă cu prietenii. Ceea ce e confirmat de masa de pe scenă pe care stau pahare, sticle şi nelipsitele ţigări ale Cesariei.
Niciodată nu am avut mai clar rolul muzicii ca vehicul de emoţii - nu neapărat luminoase, nu neapărat optimiste, dar puternice, de neevitat. Vrei, nu vrei, te obligă să iei seama la reverberaţia lor din tine. Şi se mai întâmplă ceva straniu - fiind o muzică ce priveşte mai ales spre trecut îţi forţează amintiri aproape uitate să se ridice mai aproape de suprafaţă. Nu chiar deasupra, dar imediat sub pelicula subţire de cotidian, o prezenţă bănuită şi posibil de perceput dacă eşti foarte atent.
Mi-e puţin teamă de ideea de "concert", mi-e teamă să nu dezbrace de intimitate muzica aceasta de natura unei şoapte aruncate într-o discuţie. Probabil e doar gelozie - cum poate fi cântată într-o sală plină de lume muzica mea pe care câteodată nici acasă nu o ascult în prezenţa altora?!...
Deja am spus prea mult. Nu pentru că nu ar fi multe de spus dar e muzică de simţit şi nu de vorbit. Cesaria vine la Sala Palatului să ne arate cum se cântă în aşteptarea unui vapor în Capul Verde. Aşteptarea va fi mai uşoară pentru ea dacă îi vom ţine companie.
