Drumul spre cunoaştere şi împăcare - Cesaria Evora

Printre raze tîrzii de soare privesc spre fereastră în căutarea unei soluţii de evadare din bloc, din oraş. Nu se vede mare lucru dincolo de sticlă aşa că mă mulţumesc doar cu bîzîitul sonor de ritmuri calde şi străine - muzică fado - care se aude în boxele din cameră. De fapt nu e chiar fado chiar dacă îşi are originea într-o fostă colonie portugheză. E vorba despre muzica tradiţională din insulele Capului Verde. Prin anii '50 -'60 Capul Verde, colonie portugheză pe-atunci, vibra în ritmuri de coladeras şi mornas, un fel de blues naţional, moştenire lăsată de secole de strămoşii Cesariei Evora care şi-au desfăşurat existenţa în sclavie.

Povestea muzicii aşa cum o evocă Cesaria Evora este una ce nu are nici început şi nici sfîrşit. Este una care, cîndva în timp, s-a prins cu tărie de un firicel de speranţă, dorinţă de exprimare şi de dăruire şi care s-a înfiripat de-a lungul anilor, s-a întreţesut treptat şi ambiţios. În mare, este o combinaţie de mornas, fado, coladeras, ceva influenţe din zona braziliană, legată prin versuri rostite într-o portugheză natală sau într-o braziliană adoptată, ce se întinde pe firul timpului în mod nedefinit.

Am reînceput de cîteva zile să mă delectez cu albumele ei după multă vreme. Nu prea îi cunosc piesele. În afară de Sodade care e arhi-cunoscută şi altele destul de mediatizate cum ar fi Petit Pays, Bésame Mucho sau Nho Antone Escaderode nu aş putea să numesc vreuna, dar în mod clar pot să le recunosc. De fapt, nici nu trebuie luate în parte, nici nu trebuie să mă gîndesc la vreo piesă anume. Fiecare vers, fiecare sunet e muzica ei completă şi muzica toată e în fiecare piesă, vers, sunet. Nu se poate compara sau judeca separat.

Încep să o cunosc. Încă nu cred că i-am parcurs toate melodiile. Nu-mi fac griji pentru că ştiu că se poate oricînd. Arunc priviri pe internet în căutare de informaţii şi explicaţii despre viaţa şi muzica ei. Sunt destule şi am de unde alege să citesc. Mi-a atras atenţia faptul că viaţa ei a fost un şir lung de suferinţe, căderi şi dezamăgiri, iar succesul l-a cunoscut abia la 47 de ani. Cu toate astea Cesaria Evora cîntă şi evocă, cu calm şi împăcare, situaţii prin care a trecut, oameni care au făcut-o să sufere sau să se bucure şi locuri care au marcat-o. Tonul ei este vesel, nu resemnat, ci doar împăcat cu ceea ce i s-a oferit, iar vibraţiile care se desprind sunt puternic pozitive. Probabil că fericirea se naşte doar din suferinţă. Probabil că această fericire ar trebui înţeleasă tot ca o formă de suferinţă, doar că una ameliorată, una tolerată care a plasat omul şi artistul pe un plan superior al cunoaşterii. Şi asta l-a făcut să descopere izvorul interior de unde poate să transmită energii pozitive către noi, ceilalţi.

Acum sunt pe o Tehintchirote, după ce am trecut repede printr-un carnaval, Carnaval de Sao Vicente. Cu greu îmi dau seama. Povestea se scurge alene şi subtil, se prelinge molcom printre gîndurile mele disparate şi le ademeneşte, învăluindu-le şi dezvăluindu-le în stări de ameţeală şi amînare relaxante, plăcute, vibrante. De fapt asta face Cesaria Evora prin muzica ei. Reuşeşte să inducă şi să producă magie. Poate să facă în aşa fel încît să dispară toate lucrurile urîte dintr-un loc şi să ţeasă în locul lor poveşti cu arbori exotici, cu oameni veseli şi frumoşi care dansează liberi şi nepăsători pe o plajă pustie, în miros de nisipuri arse de soare şi de cocos bogat în siropuri tari, în adieri leneşe de briză oceanică.

Cei care vor să meargă desculţi alături de "diva desculţă" în alt timp, în alt loc şi să-şi deschidă sufletele şi braţele ca să primească tot ce poate oferi ea mai bun, pot să o facă joi, 1 octombrie 2009, pe durata concertului susţinut, la a patra venire în România, la Sala Mare a Palatului.