Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Eternal Sunshine of the Spotless Mind

O minte neprihănită pentru liniştea dumneavoastră - Eternal Sunshine of the Spotless Mind


Suplimentul de cultură, noiembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Héloïse şi Abélard alcătuiesc unul dintre marile cupluri de îndrăgostiţi. S-au iubit în secolul al XII-lea, au petrecut 18 luni împreună, el a fost castrat din ordinul unchiului ei, s-a retras la abaţia St. Dennis şi a sfătuit-o şi pe ea să se călugărească după ce va naşte copilul. S-au şi căsătorit pe ascuns, deşi ea nu era de acord, preferînd statutul de amantă. După 12 ani de trăit fiecare la mănăstirea lui, legătura s-a reînnodat la modul epistolar, scrisorile fiind azi celebre. El a murit în 1142, ea în 1164, dar în 1817 corpurile le-au fost mutate împreună, în cimitirul Pere Lachaise din Paris. Joséphine Bonaparte fusese impresionată de povestea lor.

Abélard n-a meritat-o pe Héloïse. Fiind castrat, a rămas castrat peste tot, ca să zic aşa, în timpul acesta afişînd o răceală de sfere înalte, Héloïse răspunzînd, în schimb, cu înflăcărate declaraţii de iubire eternă. Héloïse era o tipă cool pentru vremea ei şi ar fi fost şi în vremea noastră, liberă în iubirea ei şi dispusă să se sacrifice - ceea ce a şi făcut. Şi Abélard a fost mişto, dar mie nu-mi inspiră încredere. Din ce am citit, mi s-a părut un egoist - "nemuritor şi rece". În fine, au încălcat toate regulile. El făcuse jurămîntul celibatului, dar nu numai că s-au căsătorit (în secret), ci au şi avut relaţii premaritale (chiar în refectoriul unei biserici). Colac peste pupăză, copilului i-au spus Astrolabe (aşa cum mi-aş boteza eu copilul Computeru).

De ce vorbesc despre Héloïse şi Abélard? Pentru că un vers din poemul lui Alexander Pope a inspirat titlul unui film. Versul este Eternal Sunshine of the Spotless Mind, iar filmul, tradus la noi prin Strălucirea eternă a minţii neprihănite, readuce cumva povestea celor doi amanţi în actualitate, lucrînd la ideea iubirii într-un context (mă feresc să zic postmodern, că nu-mi place) care fracturează şi combină tot ce prinde: iubirea, jocurile minţii, timpul.

"Prostule, tare prost mai eşti!"

În film, timpul e o noţiune vagă (ca sa nu zic "varză"), iar evenimentele, permutabile. Punctele de unde pleacă şi unde se termină filmul pot trasa două drumuri - tur şi retur. Interesant este că avem în faţă un film pe care-l poţi vedea de multe ori şi care te lasă să-ţi tot refaci teoriile.

Situat într-un context temporal vag - ar putea fi zilele noastre -, filmul e povestea a doi iubiţi care apelează pe rînd la serviciile unei firme ce poate şterge din creier amintirile solicitate. Prima care apelează e fata, Clementine; va urma bărbatul, Joel, după ce află că iubita lui "l-a scos din cartea de imobil". (Scriind rîndurile astea, mi-am adus aminte de o povestire a lui Ray Bradbury, în care e vorba despre doi amanţi care se hotărăsc să-şi uite legătura luînd o pastilă şi adormind. Prima care se trezeşte e femeia, care îl sărută cast pe fostul amant, îşi sună soţul şi pleacă. Bărbatul se ridică din pat, se duce la baie şi, uitîndu-se în oglindă, spune plîngînd: "Prostule, tare prost mai eşti!". Ăsta e sfîrşitul. Nu ştiu dacă a inventat Kaufmann această povestire sau e doar una dintre "marile idei" care circulă.)

În film, Joel realizează în plină operaţie de ştergere a memoriei că nu vrea s-o piardă pe Clementine. Deci operaţia poate nu reuşeşte, iar a doua zi (ar putea fi începutul filmului), el o cunoaşte pe Clementine din nou şi din nou se îndrăgostesc. De aici circuitul iubirii în natură. Ai putea zice chiar că tot filmul se petrece în capul lui Joel. Charlie Kaufmann petrece o groază de timp "în capul lui", iar de la Being John Malkovich (regia Spike Jonze) încoace, a deschis un fel de agenţie de voiaj. Adaptation (regia tot Spike Jonze) era schizoid de-a binelea, iar Confessions of a Dangerous Mind (regia George Clooney) lucra şi el bine la ideea de mască / persona.

Operaţia din film, de ştergere a memoriei, e, în esenţă, tot un soi de castrare. "Blessed are the forgetful, for they get the better even of their blunders."/ "Fericiţi cei ce uită, căci iau din greşeli doar ce-i bun", suna o frază din Nietzsche, amintită în film. Mă întreb cine are dreptate. Abélard, care "dă la spate" şi uită, sau Héloïse, care nu uită şi "nu dă la spate"? Care o fi fost mai fericit? Eternal Sunshine... poate să însemne şi că iubirile mici se repetă, ca şi greşelile neasumate.




 Toate articolele despre Eternal Sunshine of the Spotless Mind
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2019


0 comentarii

Spacer Spacer