Concertul Orchestrei Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, care a avut loc la sala Ateneului Român în data de 10 mai 2018 a fost dirijat de Cristian Măcelaru şi a cuprins în program: Un american la Paris şi Rhapsody in Blue de George Gershwin, solist pianistul american Andrew Staupe, şi baletul Prinţul cioplit în lemn, op. 13 de Béla Bartók. Concertmaistru invitat a fost violonistul Cristian Chivu.
Numerosul public a ascultat lucrări muzicale compuse în prima jumătate a secolului al XX-lea, într-o interpretare excelentă. Dacă muzica lui George Gershwin este foarte cunoscută şi destul de accesibilă la noi, datorită atractivităţii jazz-ului simfonic şi a parfumului său american, muzica lui Béla Bartók solicită un efort de percepţie deosebit din partea auditoriului. Acesta va fi răsplătit în final de complexitatea şi densitatea ideilor muzicale când ele sunt etalate cu o ştiinţă şi o artă adecvate. De altfel, varianta integrală de concert a baletului Prinţul cioplit în lemn, op. 13 a fost realizată în premieră la Bucureşti, sub bagheta lui Cristian Măcelaru.
În deschiderea serii muzicale am ascultat piesa orchestrală Un american la Paris, compusă de George Gershwin în 1828, reflex al impresiilor trăite de compozitor în capitala franceză. Prima audiţie a avut loc la New-York, la 13 decembrie 1828. Într-adevăr, lucrarea captivează prin coloritul ei orchestral pe alocuri francez (Claude Debussy şi Grupul celor şase), amestecat cu sentimentalism, ironie şi multe americănisme (secţiuni de blues şi foxtrot).
Ascultam Orchestra Filarmonicii George Enescu, intonând teme jazz-istice, cu formule ritmice sincopate, energic propulsate de către sunetele trompetelor, corale cântate de instrumentele de suflat de alamă şi pulsaţiile asimetrice ale percuţiei (colorate de sonorităţile xilofonului). Puteam recunoaşte un contur programatic: un vizitator american ce se plimbă prin Paris, ascultă zgomotele străzii, absorbind atmosfera pariziană.
Dirijorul Cristian Măcelaru ne uimeşte şi ne cucereşte prin abilitatea sa de a alterna extrem de flexibil stări sufleteşti contrastante precum: veselie (în debutul poemului), nostalgie (în blues). Ascultând, parcă zăream cum personajul, aşezat la masă într-o cafenea, cădea în butoiul cu melancolie, dus de dorul de casă. Pe măsură ce ritmul devenea mai pregnant, după un apogeu al blues-ului, discursul muzical revenea la vivacitatea iniţială. După sugestiile făcute de compozitorul însuşi "americanul nostru ieşit la aer proaspăt, a îndepărtat vraja dorului şi, din nou, este spectator ager al vieţii pariziene. În concluzia poemului simfonic, sunetul şi atmosfera străzii triumfă".
În continuarea serii muzicale de la sala Ateneului Român am ascultat Rhapsody in Blue de George Gershwin, solist pianistul Andrew Staupe.
Originar din Saint Paul, Minnesota SUA, Andrew Staupe a studiat la Rice University, Texas, cu Jon Kimura şi la Universitatea Minnesota, cu Lydia Artymiw. Apoi s-a perfecţionat cu profesorii Bettye Ware şi Paul Wirth. Pianistul a câştigat premii precum: Pro Musicis International Award, 2011, WAMSO Competition Minnesota, 2006, Gold Metal la Young Texas Artists Music Competition, 2010, fiind laureat al American Pianist's Association, 2013. A fost invitat la festivaluri precum: La Jolla Summerfest, 2014, Orcas Island Chamber Music Festival şi Glacier Symphony Festival Amadeus, 2013. A cântat alături de orchestrele simfonice din Baltimore, San Diego, Fort Worth, Houston, Utah, Indianapolis, Arkansas şi Tallahassee. A înregistrat live la WQXR-New-York, KSIN-Minneapolis, KUHF-Houston. Este profesor asistent de pian la Universitatea din Utah, Salt Lake City.
La Bucureşti, în Rhapsody in Blue de Gershwin, Andrew Staupe a avut o prestaţie plină de avânt, demonstrând virtuozitate şi mult umor. Artistul entuziasmează auditoriul printr-o agogică foarte variată în expunerea ideilor muzicale (fermecătoare acele accelerando-uri pe secvenţe), excelând totodată, prin echilibru şi constanţă în secţiunile expozitive. Cadenţa solistică a impresionat prin strălucire, velocitate, alură improvizatorică debordantă şi mult bun gust.
Timbrul mandolinei aducea o anume plasticitate imaginii sonore. Acompaniamentul orchestral era unul integrator. Alămurile interveneau cu atacuri pachet, perfect coordonate. Întreg ansamblul cânta cu o bucurie insuflată de acest minunat dirijor, Cristian Măcelaru, un talent autentic.
Aclamat îndelung, la cererea publicului, pianistul Andrew Staupe a cântat Preludiul nr. 1 de George Gershwin, plin de spirit; iar detaliul prima.
În a doua parte a concertului simfonic, publicul a ascultat o lucrare aproape necunoscută pe scenele noastre: Prinţul cioplit în lemn, op. 13 de Béla Bartók. Libretul [1] a fost creat de Béla Balázs. Premiera a avut loc la 12 mai 1917, la Opera din Budapesta. A fost conceput ca poem coregrafic într-un act, fiind "o lucrare scenică realizată din infrastructuri simbolice, cu multă fantezie în invenţia melodică, armonică, ritmică şi orchestrală, volumele sonore aici fiind dozate cu grijă, [2]
După un Prolog, amintind de preludiul de tip wagnerian, au urmat Dansul prinţesei în pădure, Dansul arborilor, Dansul valurilor, Dansul prinţesei cu păpuşa cioplită din lemn, Prinţesa trage asupra ei şi îi cere să danseze, Cu un dans seducător, ea vrea să îl atragă spre ea, Prinţesa vrea să îl înfricoşeze, însă pădurea o opreşte.
Povestea se petrece într-un decor atemporal şi, totodată natural: o pădure de basm. Acolo, un prinţ se îndrăgosteşte de o frumoasă prinţesă. Fiindcă Zâna Pădurii, prin intermediul arborilor şi a apelor pune obstacole acestei iubiri, prinţul ciopleşte un manechin, o păpuşă din lemn, pe care o va înveşmânta cu mantia şi coroana sa. Apoi, îşi taie din păr şi îl lipeşte momâii. Iar prinţesa, hipnotizată va dansa cu ea şi se va îndrăgosti de aceasta, spre disperarea prinţului. În final, iubirea celor doi protagonişti învinge.
Muzica reflectă subiectul, trecând prin diferite expresii: de la feeric, la grotesc, burlesc şi caricatural. Bartók a folosit în această lucrare o orchestraţie amplă, poate cea mai bogată dintre toate creaţiile sale: patru flaute (dublate de piccolo), patru oboaie (dublate de corni englezi), patru clarinete (clarinet sopranino şi clarinet bas), patru fagoturi (un contrafagot), saxofon alto, saxofon tenor, saxofon bariton, patru corni, şase trompete, trei tromboane, tubă, tobe mari, trianglu, tam-tam, glockenspiel, xilofon, castaniete, timpane, cinel, două harpe, celestă (la patru mâini), 16 viori prime, 16 viori secunde, 12 viole, 10 violoncele şi 8 contrabaşi.
Se disting pe alocuri elemente din folclor, anumite cântece populare. Surprind şi anumite efecte obţinute prin lovirea corzilor cu bagheta (con legno), în dorinţa de a reda un dans grotesc. Valurile de glissando ale harpelor aduc şi ele imagini de basm. Rupturile create în discurs prin pauze generale imprimă un anume dramatism.
Urmăream în interpretarea orchestrei Filarmonicii George Enescu combinaţiile timbrale inedite. Sunetul venea parcă de nicăieri şi de pretutindeni dinspre scenă. Pasaje tumultoase în registrul supraacut la instrumentele cu coarde, unisonuri la corzile grave confereau discursului un aer sumbru, în unele secţiuni. Trompetele cu surdină sfâşiau spaţiul. Toate aceste dozări coloristice erau atent coordonate de dirijorul Cristian Măcelaru. Frumos au sunat şi solo-urile concertmaistrului.
Am ascultat cu mare bucurie o lucrare splendidă, o muzică psihologică, modernă, originală şi emoţionantă. În totalitate, a fost o seară sonoră minunată.
NOTE
*Imaginea tabloului Pădure verde şi galbenă de Natalia Goncharova a fost preluată de pe site-ul wikiart.org/en/natalia-goncharova/yellow-and-green-forest
[1] titlul Prinţul cioplit din lemn, în original, în limba maghiară: A fából faragott királyfi.
[2] Iliuţ Vasile - De la Wagner la contemporani, vol. IV, editura Muzicală, Bucureşti 1998, pag. 249.