Emilian et al. - Tartuffe

Tartuffe-ul de la Brăila al lui Alexandru Mâzgăreanu începe bine şi se termină şi mai bine. O scenă de club, cu licori, pipăieli şi prafuri la zi, ne introduce într-o lume îmbibată de carnalităţi imorale. O doamnă respectabilă ce îngenunchează în faţa farsorului pozând în sfinţenia întruchipată laşă ne îngăduie o ultimă privire asupra unei lumi ce preferă minciuna pioasă adevărului lumesc.

Între aceste două coperte, pe cât de reuşite, pe atât de surprinzătoare (cu un plus pentru finalul anti-Molière-sc), spectacolul brăilean nu are, din păcate, prea multe borne luminoase. În ciuda debutului provocator şi incitant, Alexandru Mâzgăreanu preferă o montare mai degrabă clasic-cuminte, fără erori, dar şi fără riscuri.

Singură apariţia lui Emilian Oprea reuşeşte să scoată din amorţire publicul ce cochetează serios cu Moş Ene în primele două acte. Acte în care, cu rare excepţii, textul în versuri, excelent tradus de Doru Mareş, este livrat cu bună intonaţie şi minimă gesticulaţie, într-o mizanscenă demnă mai degrabă de un spectacol de teatru radiofonic.

Spectaculosul decor gândit de Andrada Chiriac e prea puţin pus în valoare, sensul plasării acţiunii în mijlocul unei uriaşe crame e prea puţin dezvăluit, eforturile racordării venerabilului libret la sensibilităţile şi zonele de interes ale spectatorului contemporan sunt prea rare şi, adesea, neconvingătoare.

Intrarea în scenă a lui Tartuffe ridică brusc nivelul întâmplării. Pofta de joc şi forma excelentă ale lui Emilian Oprea, confirmate şi de spectaculosul rol din Mult zgomot pentru nimic al lui Andrei Şerban de la Comedie, scot sala din amorţire. Se râde sănătos în câteva reprize, binele şi răul capătă brusc înălţime & adâncime, pagina de carte învechită dobândeşte contur, sânge, carne.

Actorul de 40 ani pe care cei mai mulţi îl vedeau, până nu de mult, ca fiind exclusiv un star de cinema, emană încredere în forţele proprii şi bucuria de a se juca cu multiplele faţete ale personajului. Oprea e, pe rând, smerit, machiavelic, indiferent, pasional, dezlănţuit, înlănţuit, umil, dominator. Ritmul schimbării măştilor e aiuritor şi molipseşte întreaga distribuţie, din care iese în evidenţă Corina Borş.

Finalul pune pe gânduri, nelinişteşte şi induce regrete. Cu o privire la fel de proaspătă asupra restului textului, Alexandru Mâzgăreanu ar fi putut realiza un spectacol cu totul remarcabil.