InfiniCLUJ VR Teatru & Cinema - Illegitim la FestIN pe Bulevard, 2018

A fost, mai întâi, în 2016, filmul. A venit, apoi, ideea Teatrului Maghiar de Stat de a invita regizori de film să lucreze pe scenă. Aşa s-a născut, în februarie 2018, spectacolul Illegitim, una dintre cele mai revoluţionare întâmplări teatral-cinematografice de care România a avut vreodată parte.

De ce revoluţionară? Pentru că a revenit (tot) Clujului, oraşul care găzduieşte TIFF-ul şi a sa secţiune InfiniTIFF VR Cinema, onoarea să însereze, în premieră naţională, realitatea vizuală într-un spectacol de teatru.

Illegitim poate fi privit:
- integral pe scenă, în versiune teatrală clasică,
SAU
- integral pe ecranul set-up-ului video care îl aşteaptă pe fiecare spectator pe scaun (pe scurt, un telefon mobil ataşat unei rame elastice ce se prinde în jurul capului), în versiune cinematografică (cvasi)-clasică
SAU
- când pe scenă, când pe video, conform unui montaj pe care fiecare spectator şi-l poate realiza după poftă şi inspiraţie.

Bună parte dintre cele 90 de minute ale spectacolului acţiunea curge identic în cele două tipuri de redare, pe-scenă şi pe-ecran. Diferenţa majoră e reprezentată de decoruri: o colecţie de pereţi austeri şi de geamuri mate, în variantă teatrală, pereţi coloraţi, tablouri, geamuri care dau la grădină şi la cerul de iarnă plus o cameră adiacentă salonului de casă veche în care se întâmplă acţiunea, în versiunea VR. În funcţie de distribuţia de pe scenă, se poate întâmpla ca, în personajul Hildei, de pildă, să o vedeţi, fără ochelari, pe Tímea Jerovszky şi, cu ochelari, pe Éva Imre. Ultimele minute sunt radical diferite în cele două versiuni, de aici nevoia de a revedea măcar o dată spectacolul.

În bună tradiţie a tipului de cinema care constituie subiectul extraordinarei cărţi a lui Andrei Gorzo, Lucruri care nu pot fi spuse altfel, cel care semnalizează multiplele straturi de manipulare pe care cinema-ul mainstream le prestează pe seama publicului (montajul fiind, desigur, cap de lista!), Illegitim-ul lui Sitaru oferă spectatorului imensul privilegiu de a-şi alege singur perspectiva pe care o preferă asupra realităţilor (?) ce i se înfăţişează. Mai mult, acelaşi spectator e unicul responsabil pentru montajul experienţei teatral-cinematografice în care este vârât spre marea-i surprindere şi, sperăm, bucurie, devenind astfel co-autor al spectacolului în a cărui audienţă se află.

Noutatea radicală a acestei ipostaze uimeşte şi provoacă. Răspunzând gestului de curaj al autorilor (vorbim de debutul pe scenă al lui Adrian Sitaru!) şi producătorilor (nu e deloc simplu şi ieftin să aduci VR-ul pe scenă!), spectatorii se prind într-un joc captivant, care are toate şansele să creeze urmări dintre cele mai interesante şi valoroase.

Pusă la treabă în chip competent şi inteligent, tehnologia video-digitală se dovedeşte a fi capabilă să revoluţioneze atât teatrul, cât şi cinema-ul, nediminuând în vreun fel atributele clasice ale celor două forme de manifestare artistică. Sunt, în continuare, privilegiate emoţia, gândul, carnalitatea apropierii fizice de scenă, cerebralitatea distanţării pe care ecranul o creează între privitor şi obiectul privirii.

Povestea, în sine, aceea a unei familii mono-parentale în care dejunul duminical, întrerupt de o vizită neaşteptată şi tulburat de numeroase dezvăluiri, se transformă într-un conflict exploziv, provoacă, la rândul ei. De la aparent relaxat-superficialele discuţii despre fizică cuantică şi relaţia dintre creştinism şi teatru, la violentul dialog despre avort, colaboraţionism şi compromis în comunism, neliniştea, neastâmpărul, ne-aşezarea cresc în ritm exponenţial.

Aproape că nimic nu e ce pare în acest colţ de Twin Peaks mioritic, după cum nici o dezbatere, oricât de, aparent, inegală, nu e dinainte rezolvată în construcţia multi-strat pe care o propune excelentul text al lui Adrian Sitaru şi al Alinei Grigore. Paranteză: o mai bună creionare a câtorva personaje secundare, Julie şi Bogdan cu osebire, n-ar strica, totuşi.

Stârnit să aleagă între perspectivele de vizionare, spectatorul este odată în plus pus la treabă de consistenţa spectaculoasă a dezbaterii morale ce se poartă sub ochii şi urechile sale. Apropo de acestea de pe urmă, merită evocat debutul năucitor al întregii întâmplări: aşezaţi la masă sau pe canapea sau gătind în bucătărie, şapte personaje formează grupuri de câte 2-3 care dialoghează cu voce joasă, foarte joasă. Fără instalaţia de VR, nu e aproape nimic de auzit şi înţeles. Cu VR, dialogurile se suprapun. Pentru spectatorii de limbă maghiară, e posibil ca acest amestec de voci să creeze o cacofonie perfectă. Pentru cei de limbă română sau engleză, supratitrarea reproduce replici, fără însă a le aloca un emitent precis. E de presupus că Cristi Puiu ar zâmbi fericit:)!

Intensitatea vocilor e dictată de Miklós Bács, al cărui crescendo emoţional (subliniat de inmulţirea Kent-urilor fumate şi a paharelor mutate şi răs-mutate pe masă) transformă şoapta în ţipăt. Fiul cel mare (Ferenc Sinkó) şi fiica rebelă (Anikó Pethő) îi dau replica şi ţin ritmul. Pe umerii celor trei minunaţi actori, Sitaru construieşte formidabila scenă a conflictului fizic, a cărei intensitate loveşte în plin, indiferent de canalul pe care i se livrează spectatorului. Toate tipurile de realitate au un punct de singularitate în acest moment când agresivitatea dă în clocot şi izbeşte din plin.

Prea puţin promovat de media culturale, ignorat în chip ciudat de FNT, Illegitim este una dintre marile revelaţii ale anului teatral-cinematografic autohton. Consistent, complex, revoluţionar, gândit curajos şi jucat impecabil, debutul pe scenă al lui Adrian Sitaru e unul dintre cele mai importante pariuri câştigatoare din cariera de director de teatru a lui Gábor Tompa. Aplauze şi la (multiple) revederi!

Teatrul Maghiar de Stat - Sala Studio
Illegitim / Ilegitim
Text: Adrian Sitaru & Alina Grigore / Dramaturgia: Zoltán Csép
Traducere în maghiară: Andor Horváth
Regie: Adrian Sitaru
Scenografie: Carmencita Brojboiu / Director de imagine: Adrian Silişteanu / Efecte vizuale (VFX): Digital Apes / Realitate virtuală (VR): Oroblade / Model 3D: Horia Spirescu
Actori: Miklós Bács, Ferenc Sinkó, Anikó Pethő, András Buzási, Tímea Jerovszky / Éva Imre, Andrea Kali / Tekla Tordai,Enikő Györgyjakab, Csaba Marosán