Cu iluzii şi fantasme către ultimul suflu scenic - Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant la Festivalul Internaţional de Teatru Oradea şi FestIN pe Bulevard, 2018

O apariţie surprinzătoare în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Oradea 2018 a fost spectacolul celor de la Teatrul "Fani Tardini" din Galaţi, după textul dramaturgului scoţian Anthony Neilson, Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant. Dramaturgul sus-amintit este unul dintre pionierii curentului dramatic in-yer-face-theatre, apărut în anii '90 în Marea Britanie, un nou mod de-a face teatru prin care tineri dramaturgi aduc pe scenă materiale vulgare şi şocante cu scopul de a-i implica şi de a-i afecta într-un anumit fel pe cei aflaţi în public (numele curentului fiind patentat de criticul Aleks Sierz). Scris în anul 2002, subiectul textului este inspirat de caravanele ambulante care aveau loc în perioada victoriană, fiind la mare modă în aceea vreme.

Spectacolul se învârte în jurul lui Edward Gant, impresar de actori şi consumator de opiu, care îşi prezintă pentru ultima oară show-ul, aducând publicului o serie de poveşti care au un caracter pe alocuri grotesc, pe alocuri greu de digerat, pline de umor negru şi uneori cu o abordare ezoterică, supranaturală. Pe lângă un text care îşi conţine şi îşi evidenţiază nebunia de câte ori are ocazia, spectacolul teatrului gălăţean este un adevărat eveniment vizual, în care jocul de culoare se îmbină cu jocul de lumini, creând un tărâm al fantasmei şi al obscurului, în care personajele şi situaţiile excentrice gândite de Neilson îşi găsesc locul. Folosindu-se de un umor care poate fi uşor nedigerabil, acesta pune o oglindă înaintea fiecărui spectator, conturând o lume a superficialităţii, a loialităţii făţişe, a individualităţii şi a singurătăţii care se propagă printre oameni, o celulă în care fiecare este încarcerat, un mediu claustrat şi izolat din care îşi caută scăparea.

De altfel, în spectacol sunt reprezentate mai multe tipuri de singurătate, iar metodele de a le ilustra sunt diverse. Felul personajelor de a dialoga este uşor disfuncţional, de cele mai multe ori neexistând o conexiune vizuală, una care să creeze un contact stabil. Pe lângă aceasta, există discursuri care, la fel, nu par să funcţioneze deoarece sunt umflate cu cuvinte pretenţioase, sunt grăbite şi par neraţionalizate. Aici meritul le aparţine actorilor care, prin interpretarea lor ireproşabilă, reuşesc să ofere un caracter frivol personajelor şi să creioneze tiparele caricaturizate ale unor oameni mânaţi de interese diferite, încercând fiecare să scape din lanţurile singurătăţii proprii. Cel care utilizează în multe momente ale reprezentaţiei aceste metode dialogice, aceste monologuri care par mai mult îndreptate către public şi care creează o neconcordanţă de comunicare între personaje, este regizorul Dragoş Alexandru Muşoiu, unul dintre cele mai importante nume ale noii generaţii de regizori români. El construieşte un univers fascinant, care se dărâmă însă sub greutatea propriei iluzii, lăsând în urmă doar fărâme ale unei lumi misterioase, frustrarea celor care au crezut în acea lume şi în viziunea lui Edward Gant şi reminiscenţele unei dimensiuni aparent falnice, dar şubrede în interior.

Exact ca scenetele pe care Gant le prezintă în caravana sa, şi spectacolul montat de Dragoş Muşoiu este împărţit în două, vorbind pe tonuri complet diferite. Începând ca o comedie şi continuând ca o farsă bine pusă la punct, spre final reprezentaţia se transformă într-o dramă, atât a lui Edward Gant, cât şi a celorlalţi din jurul său, iar mai apoi chiar într-o tragedie... o tragedie a omului, a pasiunii lui, a lucrurilor care îl definesc, a propriei esenţe.

Merită de menţionat interpretarea lui Cristian Gheorghe, cel care îl aduce la viaţă pe Edward Gant, oferind o prestaţie strălucitoare, versatilă, plină de energie, din care nu lipeşte însă misterul şi dramatismul pe care rolul le cere. Cu o dibăcie fantastică, el reuşeşte să personifice un personaj complex, jucat totodată cu multă naturaleţe şi cu o doză potrivită de cinism, presărat pe alocuri cu umor de cea mai neagră calitate. Ceea ce reuşeşte să redea cu brio este tocmai faptul că destinul lui Edward Gant este în strânsă corelare cu spectacolul său, în fapt, cele două entităţi existând într-un singur spirit, astfel că ultima reprezentaţie este şi ultimul suflu de viaţă al personajului. Astfel că Edward Gant nu ar există fără spectacolul său, iar spectacolul său nu ar exista fără Edward Gant.

Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant reprezintă o apariţie surprinzătoare şi plăcută pe scena Festivalului Internaţional de Teatru Oradea, fiind cu siguranţă una dintre reprezentaţiile memorabile ale ediţiei 2018, care a bucurat publicul prezent cu o spectaculoasă scenografie, cu un grup de actori talentaţi care au şi-au scos în evidenţă calităţile, un text complex şi provocator, dar şi o regie bine pusă la punct, construită la detaliu. Spectacolul Teatrului "Fani Tardini" din Galaţi va rămâne o apariţie memorabilă în istoria festivalului, precum şi pe scena teatrului autohton.

Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant
de Anthony Nielsen
Regia: Dragoş Alexandru Muşoiu
Distribuţia: Cristian Gheorghe, Oana Mogoş, Ionuţ Moldoveanu, Vlad Volf
Scenografia: Andreea Simona Negrilă / Muzica: Eugen Dan Drăgoi.