Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Avem la Operă o nouă Frumoasă


mai 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se dovedeşte a fi fără vârstă fascinaţia publicului pentru Marile Poveşti Coregrafice. Fie că vorbim despre cele clasice precum Lacul Lebedelor, Giselle, Spărgătorul de Nuci ori Frumoasa din Pădurea Adormită, fie despre cele de secol XX, alături de cele contemporane, avem de fapt de-a face cu motivul principal pentru care arta coregrafică există. Şi anume acela de a ne aprinde imaginaţia şi a ne crea o emoţie unică în neostoita noastră căutare de poveşti, de noi ferestre ale imaginaţiei prin care putem de fapt înţelege realitatea.

Noua premieră a Operei Naţionale din Bucureşti cu spectacolul Frumoasa din pădurea adormită de Ceaikovski în regia şi adaptarea coregrafiei clasice a lui Vasily Medvedev şi Stanislav Fečo a fost dedicată celebrării a 200 de ani de la naşterea lui Marius Petipa, părintele coregrafiei Marilor Poveşti Coregrafice.

 

Gest de autentică igienă profesională, noul proiect reprezintă o constantă în toate marile teatre de operă ale lumii, unde în toiul unei tot mai acerbe bătălii pentru acapararea "noului" - ţel din păcate nu doar suprem, ci şi unic, în anumite situaţii - se face periodic simţită necesitatea, inclusiv aceea de marketing, de a menţine în repertoriu şi a readuce pe scenă în noi distribuţii gestul coregrafiei clasice, redând astfel atât publicului, cât şi protagoniştilor scenei prilejul declinării termenului de artă şi performanţă coregrafică la conjugările originare, care continuă să definească şi astăzi imaginea iconică a frumoasei şi fragilei Prinţese Balerine alături de statuarul şi romanticul Prinţ Balerin.

 

Prin prisma acestei celebrări, noua Frumoasă din Pădurea Adormită la Opera Naţională din Bucureşti, care ne-a obişnuit cu un ritm de aproape o premieră pe lună, este, aşadar, binevenită.

Fiind vorba despre un basm coregrafic şi despre o adaptare a unei coregrafii care a fost gândită pentru un public ce făcea practic parte dintr-o altă lume, este evident că provocarea cu care s-au confruntat realizatorii spectacolului a fost amplificată. Există un tip de dinamică a mişcării raportată la ritmul în care sunt relatate naraţiunile în ziua de azi, fie că vorbim de filme, fie că vorbim de cărţi ilustrate cu poveşti pentru copii, faţă de care coregrafia de la 1890 poate părea publicului tânăr de azi statică şi pe alocuri desuetă.

 

Acest lucru este, din fericire, salvat încă într-o mare măsură de frumuseţea poveştii în sine şi de romantismul muzicii lui Ceaikovski în datele obiective ale spectacolului. Din fericire, montarea din Bucureşti aduce costume, lumini şi decoruri proaspete şi strălucitoare - din fericire, nu în exces - semnate de Pavol Juráš, la care, lucru cel mai important, se adaugă o evoluţie coregrafică la înălţimea dificilei misiuni a soliştilor şi mai ales a cuplului principal.

Am avut ocazia să văd spectacolul care i-a avut în rolul prinţesei Aurora pe Mihaela Soare şi pe Robert Enache în rolul Prinţului Desiré. Mihaela Soare a oferit o minunată probă a experienţei şi a unei ţinute profesionale de invidiat, dublate de farmecul bucuriei de a fi parte a personajului. Este reconfortant să vezi evoluţia personajului principal care are nu doar siguranţa gestului, ci şi trăirea unei prinţese exuberante şi dornice de a fi mereu în centrul atenţiei. Este de asemenea dătătoare de speranţă orice evoluţie a unui artist care reuşeşte să dea valoare unei foarte bogate experienţe profesionale, având intacte - cel puţin în actul scenic - entuziasmul şi bucuria expresiei artistice. Mesajul ei a fost în ton cu cel enunţat al spectacolului, acela de a celebra sublimul artei coregrafice şi a fost, din fericire, susţinut de evoluţia lui Robert Enache, un Prinţ Desiré simbol al avântului romantic pentru a împlini marea dragoste. Readucând sensul strălucirii gestului coregrafic în accepţiunea clasică, momentele de evoluţie împreună a celor doi au fost o adevărată încântare.

 

Lăudabile au fost de asemenea evoluţiile solistice, distribuţia serii cuprinzându-le pe Lorena Negrea - Zâna Liliac, Vlad Toader - Zâna Carabosse, Antonel Oprescu - Regele, Monica Petrică - Regina, dar şi evoluţia plină de prospeţime - de la cei mai mici la cei mai mari - a elevilor de la Liceul de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucureşti (pregătire Clarisa Cristea, Cristina Mitu) şi a elevilor Studioului de Balet pentru Copii şi Tineret al Operei Naţionale Bucureşti (pregătire Magda Rovinescu).

Trecând peste momentele de ansamblu care ne-au adus aminte, aproape cu prilejul fiecarui număr, că suntem unde suntem, trebuie menţionat faptul că discursul muzicii lui Ceakovski a fost unul viguros şi bine susţinut de tempii dirijorului Ciprian Teodoraşcu, orchestra evoluând în contraste, de la un pronunţat bemol pentru primul oboi, trecând prin anumite momente de la alămuri, până la un demn de apreciat diez al solo-urilor de vioară şi violoncel.

 

Până la sfârşitul stagiunii, Frumoasa din Pădurea Adormită mai poate fi văzută la Opera Naţională din Bucureşti pe 16 iunie 2018.



 Toate articolele despre Clickantabil


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Virgil Oprina


Alte articole

 Privind Orchestra Română de Tineret din primul rând la Musikverein, Oltea Şerban-Pârâu
 Orchestra Română de Tineret - patru festivaluri într-o săptămână, Virgil Oprina
 Violoncellissimo 100 pentru Centenarul României, Virgil Oprina
 Elisabeth Leonskaja şi Horia Andreescu, o minunată prietenie artistică, Virgil Oprina
 Frumoasa şi Bestia, o poveste coregrafică la malul mării, Virgil Oprina
 Toate articolele despre Clickantabil


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer