Ediţia 2018, a XI-a, este ancorată în domeniul, atât de amplu şi de actual, denumit (IN)COMOD. Adică Teatrul, pe cale de a se acomoda sau (incomoda?) o realitate global-cotidiană tot mai "ţepoasă", în sensul provocărilor amuzante, atipice sau imprevizibile, agresive sau ilogice, originale dincolo de limitele imaginaţiei obişnuite, ridicole sau absurde. În fond, o provocare artistică la "luptă dreaptă" (deşi... dreptatea asta rămâne, tot mai mult un deziderat) prin care cultura, în general şi teatrul, în special, încearcă să reziste, să exprime, să afirme şi să se afirme ca vector de gândire şi atitudine.
Într-un efort organizatoric remarcabil (finanţarea fiind asigurată de către Consiliul Local Timişoara, cu o multitudine de sponsori şi parteneri locali), ediţia 2018 reuneşte 25 spectacole, provenite din: România, Germania, Serbia, Kosovo, Franţa, Spania, Olanda, Marea Britanie, Bulgaria, Italia, Croaţia, Bosnia Herţegovina. Reprezentaţiile au fost împărţite în 2 secţiuni: "Selecţia principală" (sălile Teatrului Maghiar, precum şi cea a Cercului Militar), respectiv "Fo(u)r public spaces" (locuri de joc neconvenţionale - străzi, pieţe etc, unde spectatorii au accesul liber).
Ziua I
De la ora 17, în Piaţa Libertăţii, trupa spaniolă LOS INNato (cu doi protagonişti din Costa Rica şi Salvador) a prezentat NO / Nato - o "trăznaie" hiperdinamică, ingenioasă şi provocatoare, de pantomimă combinată cu "grand guignol", de acrobaţie şi arte marţiale, împănate din când, în când, cu replici verbale (ordine, indicaţii, sfaturi, certuri, insulte, scuze). O parabolă a relaţiilor esenţiale, de natură social-afectivă, dintre doi oameni, chipurile egali: întrajutorare şi ocrotire, concurenţă şi adversitate, duşmănie şi prietenie, speranţă şi exasperare. Pe un concept modern şi coerent, plurisemnificant, asumat şi jucat de Marko Fonseca şi Raúl Martínez, reprezentaţia este densă, pe alocuri strălucitoare şi profundă, incitând publicul care mai obişnuieşte să-şi ia creierul la purtare; la reprezentaţie, vreo 150 de spectatori, aflaţi în trece prin zona pietonală, s-au oprit şi au privit, încercând (unii chiar reuşind) să priceapă ce se întâmplă acolo, pe patrulaterul negru cu câteva dungi albe şi două găleţi roşii, printre care doi "zăltaţi" se agitau de zor, bezmetic, ciudat, încifrat dar cu atât mai tentant de desluşit ce vor fi vrut să spună.
Nu s-a terminat bine reprezentaţia admirabilă a hispanicilor că, în Piaţa Sf. Gheorghe (la mică distanţă de Libertăţii), Prinţul gălăgios al bucătăriei s-a produs, de unul singur, într-o întâmplare culinară şi zgomotoasă de 27 minute, cu giumbuşlucuri de show TV şi cu o muzică ritmată, curat-stradală: adică asurzitoare şi antrenantă (pentru cei care nu şi-au astupat urechile sau n-au părăsit locul) ca ingredient sonor; ceva în maniera zgomotelor ce se revarsă pe geamurile deschise ale maşinilor scumpe care, sufocând carosabilul citadin, vor să fie nu doar văzute, ci şi auzite. Mă rog... creat şi interpretat de olandezul Bram Graafland în manieră asortată, de circ cu concert bătând spre "toba lui Ionel", eroul lu Caragiale. Doar că, aici, totul se termină nu cu dulceaţa din galoşi, ci cu o unică, dar imensă clătită...
Reprezentaţia-vedetă a aparţinut Teatrului Maghiar din Timişoara, pe textul germanului Jorg Graser, în regia lui Radu Afrim: Rabenthal. Este o piesă ciudată, în cheie absurdă, împănată cu un deconstructivism post-modern, după care unii se dau în vânt, despre instinctele primare ale oamenilor-de-oricând-şi-de-oriunde, privite prin ochii unui peşte... Şi acela, bietul, captiv într-un acvariu, în aşteptarea preparării sale alimentar-gospodăreşti. Dibuind o linie epică (nu şi logică!), pretextul este nunta a două personaje-caricatură, asezonate cu un grotesc multilateral şi expresiv dezvoltat. Relaţiile conjugale crude şi deloc sexual-afective între o stârpitură de soţ şi mireasa lui nu tocmai nurlie, dar cu atât mai "open mind", în compania înlocuitorilor ocazionali şi, desigur, ciudaţi, totul dezlănţuie o suită de întâmplări mai mult sau mai puţin coerente ori logice, mai uşor sau mai greu de înţeles. De altfel, actorii au şi declarat, la conferinţa de presă ce a urmat aplauzelor generoase, că regizorul le-a oferit textul, costumaţia şi... nimic altceva ("nici o preconcepţie", cum s-a exprimat unul dintre ei), lăsându-i să facă ce vor, văzând ce-a ieşit şi, eventual, corectând câte ceva. De altfel, o tentativă de decodificare, venită tot din rândul echipei de interpreţi, oscilează între social, eroto-sexual şi cruzimea existenţei. De la fiecare după posibilităţi... fiecăruia după necesităţi, cum zicea o doctrină politică şi falimentară. Altfel, discontinuităţile, ritmul şi caracterul şocant provin din panoplia videoclipului TV. Ne place sau nu... asta e. Şi va tot fi; căci construcţia coerentă, semnificantă şi logică pare azi să fie tot mai greu de abordat... şi mai greu de înghiţit.
Cert este că, datorită uni echipe actoriceşti excepţionale (Tokai Andrea, Csata Zsolt, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Vass Richárd, Lukács Szilárd, Mihály Csongor, Molnár Bence), care joacă cu multă dăruire, plăcere, ba chiar entuziasm, şi a unei scenografii de mare clasă, în cheie expresionistă (Irina Moscu), spectacolul arată cu adevărat bine. Chiar mai bine decât reuşeşte să comunice, căci noţiuni ca idei, mesaj, concepte... par de-a dreptul repudiate din panoplia succesului.
Ziua (adică noaptea) s-a încheiat cu reprezentaţia Anima - concept şi interpretare: Rike Schuberty, Simon Krahl, Simon Bauer, text: Henning Bochert, spectacol original până la nemaivăzut, în coproducţie cu Schaubude Berlin. Ce este această Anima? "O instalaţie teatrală care utilizează clipuri video, sunet şi marionete", într-o tentativă curajoasă de a explora raporturile "om-maşină, creator-creaţie, analog-digital" prin prisma impulsului (poate chiar a instinctului) omenirii de a se auto-reprezenta prin imagini plăsmuite, mai nou, prin mijloace tot mai tehnologizate. Interesant, asemeni unui vis care, câteodată, poate deveni coşmar. Că tot se făcuse 2 noaptea...