mai 2018
Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, 2018
Şi a fost Ziua a VI-a... Şi organizatorii au dedicat-o cu mult drag spaţiului balcanic. Şi au văzut că a fost bine. Iar spectatorii, odată cu ei. Un spectacol bulgăresc şi două sârbeşti au adus câţiva stropi de Petru şi Assan, de Nastratin Hogea, de Tito şi Miloşevici, dar şi de Ludmila Jivkova, Ivo Andrici sau Emir Kusturica...

Balul a fost deschis, cum se spune prin partea locului, de producţia bulgaro-englezească Near Gone - spectacol interpretat, conceput, regizat şi jucat de Katherina Radeva şi Alister Lownie. Suport regizoral şi dramaturgic: Charlotte Vincent. Muzică: Goran Bregovic şi Tim Blazdell. Lumini: Tim Slater. Mentor: Sheila Gheilani.

Doi actori, o EA bulgăroaică (Katherina Radeva) şi un El englez (Alister Lownie), ambii veritabili şi, deci, autentici, părinţii fericiţi ai unei minunate copile de 7-8 ani, vin pe o scenă goală, delimitată doar de o sumedenie de buchete de flori albe, frumoase dar şi cu un rost aparte în povestea simplă, sensibilă, înduioşătoare. Vor rosti, traduce şi dansa (cu frenezia pe care ţi-o dă, câteodată disperarea) o întâmplare evocată cu lacrimi în ochi şi cu noduri în gât... ceva atât de adevărat, de trist şi de absurd, încât nu se leagă... nu iese... nu se poate rosti. Rezumând, este vorba depre accidentul stupid, grav... tragic, al unei (alte) fetiţe (de numai 4 ani) care nu are altă vină decât aceea de a se fi jucat.... cum se joacă toţi copii: expansiv, mirobolant, neatent, imprudent. Redarea şi trăirea, prin ochii surioarei mai mari, a acestui şoc, amplificat de lipsa de reacţie (tembelă şi criminală) a sistemului de sănătate al statului constituie toată "epica" acestui demers afectiv cu amprenta Reconstituirii - am spune noi, românii, mereu cu un ochi la televiziunea bulgară şi cu memoria culturală la (Dumezeu să-l ierte) Lucian Pintilie...

Dansul expansiv, dramatic în eliberarea pe care o caută personajul femin ce-şi relatează experienţa traumatizantă, pe muzica dement-săltăreaţă, de o vigoare şi o veselie adesea iraţională, a lui Bregovici, subliniază dimensiunea crudă, stupidă, absurdă a întregii întâmplări, amplificată, vai, prin asumarea personală. Pe scurt: un demers cultural şi afectiv sincer, înduioşător, care frige la maximum sensibilitatea spectatorilor. Nu sunt foarte sigur că, deşi un succes, acest gen de reprezentaţie teatrală ar putea avea vreun viitor. Căci tocmai unicitatea este cea care-i conferă o valoare cu totul specială. Multiplicarea într-o reţetă (musai de succes!) nu ar aduce decât alte produse de serie. Aşa cum nimeni nu-şi doreşte să treacă, de două ori, printr-o experienţă de viaţă atât de cumplită, mi s-ar părea normal ca ea să nu fie "scoasă la produs".

Un "documentar teatral despre masculinitate, aici şi acum", este spectacolul Macho Men, conceput de Milena Bogavac şi Vojslav Arsic, împreună cu actorii Alek Surtov, Dorde Zivadinovici Grgur, Jovan Zdravkovici, Marko Panajotovici, Nemanja Puvaca, Nicola Pavlovici, Uroş Novovici, Rastko Vujisici, la Teatrul Reflektor / Teatrul Bitef din Serbia. Entităţi culturale serioase au acceptat / ţinut să sprijine financiar un asemenea demers pe care şi eu îl consider important, în primul rând sub aspecxt educativ: CARE NWB, Norwegian Minisatry of Foreign Affairs, DKC Majdan şi Alma Quatro.

Ce se întâmplă acolo, pe scena aproape goală, mobilată doar de câteva cutii personale care pot fi privite, pe rând, ca uter matern, casă, vegin, tranşee, bunker, mormânt? Căci, aşa cum ne avertizează textul, "bărbat este acela care-şi are cutia lui". Sau "care-şi lasă mustaţă, dar îşi rade părul de pe piept". Una peste alta, "BĂRBAT este cel care crede că este BĂRBAT". Scurt şi deranjant de cuprinzător. Textul dinamic, vijelios, de o vigoare tipic sâbească, jucat cu mult suflet, cu convingere şi super-determinare (căci trebuie musai să fii super, ca să ajungi Superb...ărbat, nu?) este aproape o vivisecţie în tradiţia gândirii egocentic-naţionalist-belicoase şi sârbeşti, suprapusă peste puştimea debusolată, ignorantă şi anarhică - generaţia celor născuţi la începutul anilor '90, în vremurile când Maica Jugoslavia, pârâind din toate încheieturile, s-a făcut praf, apoi şi pulbere, cu sprijinul neprecupeţit şi inestimabil al războinicilor agitatori din stirpea încă adulată (la ei!) a lui Miloşevici, Mladici, Karadzici.

Cu luciditate şi cruzime, cu durere şi disperare, autorii spectacolului acesta dur, îngrozitor de autentic, adevărat de la prima până la ultima lui suflare, urlă, denunţă, acuză mentalitatea inoculată prin ignoranţă şi fuduleală îngust-naţionalistă, prin credinţa tembelă şi dăunătoare în supremaţia absolută a Măriei Sale, Bărbatul... oricât de îngust la minte, de impulsiv, de grosolan şi incult, de primitiv şi stupid ar fi acesta. Şi mai îngrozitor este că războaiele devastatoare, care le-au "legănat" şi bombardat copilăria (din toate părţile, pentru toţi, fără nici o discriminare pozitivă) nu au reuşit să distrugă şi aceste convingeri nu doar cretine, ci şi cumplit de dăunătoare. Aşa cum remarcă un ul dintre puştii-personaje, "în 12 ani, am locuit în 4 ţări, fără să mă fi mutat vreodată". Cumplit! Ei, şi...? Cine a spus că e gata?

Timp de 80 de minute, scena duduie, se contorsionează, se cutremură sub bombardamentul încrucişat, multilateral dezvoltat, al acestor ideologii de gang, de maidan, de peşteră... sub asaltul spiritului devastator, ridicat la rang de religie naţională şi "generaţională" a rinoceritei fără leac.

Iritat, apoi revoltat, apoi încremenit de scârbă şi de groază, m-am întrebat (printre aplauzele frenetice, care au răsplătit, pe bună dreptate, un spectacol la fel de frenetic) ce ar pricepe protagoniştii care au fost "nemuriţi" în acest concept teatral-agitatoric de foarte bună calitate, în cazul că ar lua vreo sală cu asalt, ar ocupa-o şi, sub ameninţarea Kalaşnikoavelor, i-ar obliga pe copiii ăştia să repete... dacă au curajul. Curaj sunt sigur că ar fi. Noroc că asemenea exemplare de macho men nu intră într-o sală de spectacol, lor ajungându-le doar cîrciuma şi alte stabilimente care să le menţină în erecţie curajul.

Pour la bonne bouche, seara s-a încheiat cu spectacolul (la fel de sârbesc) Zrenjanin, prezentat de Teatrul Naţional Toşa Jovanovici din... acelaşi Zrenjanin. Ce să spui despre el? Că şi-a asumat curajul de a renunţa la orice transfigurare (şi la emoţia artistică aferentă) asumându-şi funcţia ingrată, agitatorică, de a dezvălui, cu neputincioasă indignare, mecanismul banditesc al "patrioţilor" descurcăreţi care au furat proprietăţile de stat, le-au falimentat, le-au vândut...? Nimic nou sub soarele Balcanilor, ca şi al întregului Răsărit geo-politic. Curat murdar vorba unui Mitică Dragomir von Corleone: "Eu n-am furat nimic, domnule! Eu doar am fost băiat deştept!!" Nimic nou, nici măcar interesant pentru noi, românii. Aceeaşi reţetă - nici măcar cu altă bonetă. Un spectacol destul de steril, agitat (de indignare), zgomotos şi, mai curând plicticos, ne întoarce cu gândul - apropos de tema respectivă, la răspunsul polonezului lui Adam Michnich, când a fost întrebat, în 1990, cum e cu trecerea de la socialism la capitalism: "Când a venit socialismul peste capitalism...¥dintr-un acvariu cu peşti a făcut o ciorbă de peşte. Acum e exact invers...". Q.E.D.....

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus