mai 2018
Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, 2018
Ultimele 3 "jocuri" ale acestui deosebit de interesant şi de curajos Festival Internaţional de Teatru de la Timişoara, TESTZ, 2018, s-ar putea înscrie, la urma urmei, sub genericul unei celebre emisiuni radiofonice de la Radio: "De toate, pentru toţi". Nu cred să fi fost vorba despre o aleatorie aşezare a spectacolelor prin care manifestarea a ţinut să-şi ia rămas bun de la spectatorii săi - neaşteptat de mulţi, fideli, interesaţi şi buni cunoscători ai fenomenului, cu o curiozitate admirabilă şi benefică în pătrunderea şi înţelegerea teatrului ca spectacol: a tendinţelor culturale, estetice, a transformărilor (nici puţine, nici aleatorii; cu atât mai puţin de neglijat) pe care atât dramaturgia, cât şi spectacologia contemporană le suferă vizibil şi inevitabil. Căci mutaţiile provocate de ritmul vieţii, de tehnologia tot mai sofisticată graţie căreia tinerii cu precădere (dar nu numai ei) i se supun deliberat, programatic sau doar inerţial - că "e cool" sau doar că "asta-i situaţia" a declanşat şi produce în continuare un fel de "ţunami" la nivelul percepţiilor şi cerinţelor, al gusturilor, mentalităţilor, al modului de a interacţiona cu o realitate tot mai provocatoare, mai rapidă, mai greu de priceput şi (pentru unii) de asimilat. Or, să vezi, să selectezi, să decizi, să obţii finanţare şi să organizezi un asemenea EVENIMENT presupune nu doar enorme dificultăţi, ci şi calităţi precum hărnicia, discernământul, realismul şi curajul, spiritul de observaţie şi de anticipaţie, conectarea la spiritul vremurilor dar şi la litera regulamentelor de tot felul. Toate au constituit deopotrivă provocări şi - în final - reuşite ale TESZT-ului: 8 zile cu săli pline, un climat de efervescenţă, un spirit "de familie" al curioşilor şi al împătimiţilor de teatru, toate au coagulat o stare participativă care a guvernat, pe toată perioada, această curajoasă revărsare de cultură şi modernitate. Felicitări? Sunt subînţelese şi deloc protocolare, ci doar evident necesare. Ca să evit vorbăria global-relativ-laudativă şi impresia unei încântări automate, trec la ultimii trei paşi ai zilei de duminică, 27 mai 2018: care mai inspiraţi, mai ezitanţi sau (cum, necum) mai "trendy".

Frame, venit din Italia (Teatrul Koreja, Lecce) a însemnat o superbă întâmplare de pantomimă fluentă, omogenă în viziunea de ansamblu dar permanent discontinuă; fără vreo intrigă, în sensul clasic al cuvântului dar, tocmai de aceea, plină de semnificaţii şi sugestii; inspirată din lucrările pictorului american Edward Hopper, care a trăit în prima jumătate a sec. XX în Statele Unite. Graţie conceptului gândit, asumat şi transpus de Alesandro Serra prin intermediul actorilor Francesco Cortese, Riccardo Lanzarone, Maria Rosaria Ponzetta, Emanuela Pisichio şi Giuseppe Semeraro, universul alcătuit din câteva forme simple şi culori, esenţializând trăirile, deconcertând - la prima impresie - privitorul, pentru a-l absorbi apoi, integrându-l şi luminându-l în spiritul sobrietăţii liniilor, tonurilor şi culorilor care se expun, absorbant (dreptunghiurile simple, spaţiile goale şi traiectoriile line), între previzibil şi inefabil, creează un univers cald, bizar, integrator... fără alte explicaţii sau speculaţii estetizant-criticologice, oricum de prisos. Cine intră în rezonanţă cu acest spaţiu şi cu siluetele care evoluează tăcut, parcă abulic, în ele, se poate considera un om ales; poate hărăzit; mulţumit, fericit sau (de ce nu?) năuc. Nici o excrescenţă, doar surpriza soft a curgerilor şi devenirilor, a identificării parţiale / trecătoare cu un univers care atrage, farmecă, incită... pentru ca apoi să devină altceva, să se schimbe, să încerce nu atât o consecuţie ci o eventuală (şi, câteodată, iluzorie) împlinire la nivelul senzaţiilor intelectual-afective. Spaţiul, timpul şi culoarea se constituie, la Serra, în repere deloc spectaculoase, deloc tari, deloc zgomotoase (deci, posibil e!), dar cu atât mai dense, mai pline de incertitudinile care, pentru cei aleşi, nasc idei şi, prin ele, duc lumea înainte. Rezumând (atât cât permite aşa ceva): o bijuterie, frumoasă, delicată, cu mici, rare, dar puternice străluciri izvorâte dinăuntru; atât cât să declanşeze scânteia miraculoasă a simţirii prin cunoaştere, prin părelnica identificare cu ceea ce nu e... doar a fost (parcă?) şi, eventual.... ba nu: cu siguranţă va deveni... Superb.

Dificil... de înţeles este cum s-a nimerit şi (nu) s-a asortat cu restul repertoriului festivalier spectacolul Teatrului Szkene, Budapesta, intitulat chiar aşa: Dificil (text: Hay Janos, regie: Berczes Laszlo). Poate sub deviza "Vechiul moare, dar nu se predă", am asistat la o poveste ternă, statică, greoaie, previzibilă şi vorbită în exces (maniera teatrului socialist, explicativ şi educativ). În centrul atenţiei se află personajul unui intelectual decăzut graţie unei calităţi -simţul alcoolului - mult prea dezvoltate. Spectacolul mi-a amintit de niscai piese everaciste care bântuiau Televiziunea Română prin anii '80, regizate parcă, cu pre(a)cădere de un oarecare Necşulea, sau cam aşa ceva.... cu imagini alb-negru filmate şi proiectate pe fundal pentru atmosferă şi localizare. Aici, în spectacolul budapestan, actorul Mucsi Zoltan se chinuie, săracul, sub o lumină a scenei searbădă şi cenuşie, să-şi ţină spectatorii pe scaune, punând la bătaie multă experienţă, ceva meşteşug, tirade prăfuite şi sterile, având drept scop să se introspecteze şi să le explice cum şi pe ce bază... Grea misie. Pe alocuri chiar stingheritoare: locurile acelea când spectatorii (deja setaţi, din zilele precedente, pe altă manieră de a se face teatrul, azi), se ridică de pe scaune şi îşi văd de drum. Am întrebat organizatorii pe ce şi-au bazat opţiunea cu pricina? Mi s-a explicat ceva cu tradiţia unei colaborări între cele două instituţii de spectacol, cu gustul publicului... Poate. Doar că a altui public.

Şi, cum fiecare succes trebuie să se încheie în acordurile unei muzici cât mai antrenante... (toată lumea râde, cântă şi dansează, nu?), organizatorii l-au adus, să închidă festi-balul pe bulgarul Ivo Dimcev: "coregraf, artist, interpret vocal, compozitor, performer, provocator"... cum scrie în modesta şi concisa lui prezentare. Omul, care încă arată, în multe momente, a fi bărbat, irumpe pe scenă de o manieră spectaculoasă, zgomotoasă, descheiată la toţi nasturii, cum se spune; în cazul de faţă, nu doar la figurat. Star-ul (înţeleg că) foarte en vogue pe unele meridiane şi paralele culturale, ce-i drept, nu foarte îndepărtate de zona Balcanilor, îşi poartă şi afirmă nu doar cu candoare, ci cu o vădită mândrie, de cea mai deplină şi politică corectitudine, înfăţişarea lui de metro-sexual: păr roşu acaju, cămaşă roz (mai mult pe lângă, decât pe el) care-i evidenţiază epilarea totală a unui corp altfel bine "lucrat" prin sălile de fitness; pantaloni scurţi maro şi bocanci bej, cu carâmb înalt. Ciorapii nu se vedeau... or fi rămas în cabină, sau pe vreun alt meridian?

Cântecul, dansul şi animaţia s-au revărsat, zgomotos şi chiar antrenant, pornind de la aceste premise "de stil". Nici mai bun, nici mai rău ca alţii văzuţi, în genere, pe la unele televiziuni de divertisment, gen Antena Star sau Kanal D. Căci televiziunea bulgară nu pare a-l prea încăpea. Omul are un registru vocal larg, dacă ar fi să raportăm la operă - poate fi şi tenor şi soprană; cu bătaie pe ultima ipostază. Se mişcă mult (ce altă treabă are?), râde, conversează într-o engleză impecabilă... şi îşi alintă, pipăie sau pune în valoare (de cele mai multe ori şi una, şi alta), cei patru companioni de scenă exotici, care fac acolo, paralel cu muzica lui, toate... făcutele şi nefăcutele. Într-un fel de coregrafie sexuală fără prea multe perdele, aceştia se exhibă lasciv şi provocator, în evoluţii care nu prea au de face cu arta - aşa cum fusese ea prizată de publicul TESZT; sau, mă rog, cu ceva kama sutra de massă.

În fine... dacă acesta pare a fi orizontul de aşteptate al publicului tânăr, mă tem că bara şantanelor cu dame ar putea deveni, cât de curând, principalul obiect scenografic al oricărei scene care (nu) se respectă. Dar, nu! Ceea ce a văzut, a gustat, a apreciat şi a aplaudat acest public în timpul Festivalului TESZT 2018 este cu totul altceva. Eu, unul, prefer să rămân la trupa (chiar de teatru!) Two Destination Language (Bulgaria-Scoţia) cu al lor tulburător Near Gone. Căci, dacă-mi amintesc eu bine, şi acolo se cânta, se dansa... doar că mai ALTFEL. Amin!

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus