Această operă despre portocală porneşte, cumva de la romanul Portocala mecanică (Anthony Burgess) dar, pe undeva, cred eu şi de la echipa de fotbal a Olandei, cu ai săi devotaţi şi fanatici suporteri. Un happening... în realitate un experiment foarte abil construit, prin intermediul căruia este relevat un alt mecanism: cel al manipulării deliberate, construită prin tehnici psihologice abile, aparent nevinovate ca formă dar monstruoase sub aspectul finalităţii urmărite şi împlinite. Nu este doar o operă, ci o capodoperă de scormonire, provocare şi promovare subliminală, în rândul grupurilor / mulţimilor a unor reacţii, mentalităţi, atitudini şi comportamente comandate, oricât de nocive şi de condamnabile ar fi acestea.
Totul debutează, în aparenţă, ca un simplu joc pentru copii... nici aceia foarte inteligenţi. În numele interacţiunii sprinţare, jucăuşe (ai zice că gratuite, în ton cu moda "hai să ne distrăm!") dintre publicul adunat să vadă ceva cool şi subiectul curiozităţii sale - două personaje jucate de actori - unul dintre aceşti actori se arată a fi altceva. Cel pe care ne-am obişnuit să-l numim, adesea în mod greşit, Moderator îşi dezvăluie, pas cu pas, calităţile şi misiunea de Provocator, apoi de Manipulator. Într-o subtilă evoluţie de la simplu spre complex, de la banal la interesant / ciudat / grav / monstruos, publicul cel superficial, vesel şi uşor de amuzat cu propriile-i prostioare "din joacă" nu observă... apoi nu înţelege... ulterior nu vede... iar la urmă nu-i pasă de finalitatea acţiunilor în care s-a lăsat atras. Reacţia inerţială, de o cruzime simbolică, dar şi cât se poate de reală, este de neoprit. Se uită (sau nu mai contează?) că supliciul fizic căruia îi este supus, la comandă, personajul de pe scenă (efectiv torturat fizic) grevează ACTORUL; adică OMUL însărcinat să-l joace pe depăşitul personaj; actorul-om, însărcinat / condamnat să se supună; să suporte; să se sacrifice spre amuzamentul trendy al mulţimii. Odată avalanşa pornită, asemeni unui mecanism scăpat de sub control, nimeni n-o mai poate opri, până când ea nu este consumată, gustată... mai mult, mai puţin sau deloc asumată. Totul într-o turbată veselie, dublată de haos şi dezorientare. Să facem totul pentru distracţia noastră ca massă! Căci de aceea am venit acolo: să participăm, să acţionăm, să ne supunem cerinţelor, indicaţiilor, ordinelor. Să fim corespunzători, Ok, nu? Managerul spectacolului relata, la încheierea reprezentaţiei, că - prin alte colţuri de lume - se găsesc în acelaşi PUBLIC individualităţi care, sustrăgându-se îngrozitoarei opere, se opun, vin pe scenă (căci oricine este binevenit acolo) şi cer oprirea supliciului care, fatalmente, a depăşit limitele programate ale glumei şi expune la suferinţă actriţa ce trăieşte pe pielea ei efectele jocului bezmetic. Şi aici, în sala Teatrului Maghiar Csiky Gergely, a fost o doamnă care, oripilată, era gata să facă acest gest salvator. Îi menţionez reacţia în semn de respect şi ca dovadă că nu e chiar totul pierdut în această Gomoră. Dumnezeu poate încă să mai aştepte... Şi să-i binecuvânteze, eventual, pe Marco Chenevier (ALDES, Italia), autorul înfricoşătorului experiment, împreună cu partenera sa cea sacrificată, Alessia Pinto.
Coming Out. Homage to P.P. Pasolini este o meditaţie pe tema singurătăţii, a izolării prin excludere socială a unui tânăr gay - spectacol realizat de F.A.C.E. Szabó Visual Performing Arts Ensemble din Germania. Un one man show amplu, sofisticat, de un rafinament plastic desăvârşit, modern şi, peste toate, tulburător. Însă şi foarte potrivit fondului ideatic şi sufletesc căruia i se subsumează pregnant, cu un bun gust aparte. O meditaţie euritmică, pierdută şi sufocată în solitudinea asumată, dar cu atât mai dureros îndurată. Fragmentele din opera şi din interviurile lui Pier Paolo Pasolini (ucis în 1975) cristalizează convingător şi dureros dilema morală, chinurile unui bărbat catolic şi cu altă orientare sexuală decât cea a majorităţii semenilor săi. "Voi aţi pierdut umanitatea. Eu am pierdut doar ţara asta".
Personal, aş traduce sintagma "Coming Out" prin "izbăvire" (nu chiar mântuire... oricât ar fi fost Pasolini de catolic). Asta pentru că, depăşindu-şi limitele, angoasele cauzate de sentimentul ostracizării, personajul splendid interpretat de către Adrián Castelló reuşeşte să-şi menţină credinţa în înţelegerea, bunătatea şi mila Divinităţii, Care-i va oferi lumina necesară străbaterii şi ieşirii din celula claustrării. Poate că unii spectatori să fi fost contrariaţi de evoluţia personajului, prin asumarea publică a orientării sale nu doar sexuale, ci chiar existenţiale şi spargerea barierelor către lumea exterioară; costumaţia stridentă, provocatoare, asumată la capătul acestui proces evolutiv, perfect asortată muzicii lui Freddy Mercury, semnifică tocmai găsirea sprijinului în revelarea şi asumarea propriei condiţii sociale minoritare. În 90 de minute dense, apăsătoare, deloc uşor de digerat, autorii acestei reprezentaţii au reuşit să dezvolte un sistem plauzibil, credibil, de motive şi determinări - de la cele psihologice şi sexuale până la sublimarea lor în operă. Într-adevăr, un omagiu. Şi o reuşită estetică.
Seara experimentală s-a încheiat cu o altă "trăznaie" artistică: Queendom, explodat acolo, pe scena TESZT-ului, prin revărsarea de talent şi umor a Veronikăi Szabó şi trupei sale de şapte fete cucuiete. Avem de-a face cu un mélange nostim, surprinzător, plin de umor, dar şi de suspansul pe care îl provoacă imprevizibilul. Performance contemporan? Teatru fizic? Sau drag show?... Câte ceva din toate: pantomimă, muzică, dans, gag-uri, machiaj, travesti, dezbrăcat-îmbrăcat-schimbat (până la cele mai îndrăzneţe limite; dar nu a reclamat nimeni chestia asta!). Succesiunea tablourilor vivante pare aleatorie, cu un conţinut atractiv-provocator dincolo de orice reţinere sau pudibonderie. Totul viu, chiar violent anti-burghez, o feminiadă dezlănţuită, cu tot ce poate însemna asta: imprevizibilitate, hachiţe, mofturi, giumbuşlucuri, furii... Dacă gâştele au salvat Capitoliul Roman (nu pentru multă vreme, dar orişicât...) de barbarii năvălitori, femeile acestea dezinhibate, decomplexate, năstruşnice, inconsecvente, spumoase, arătoase... în fine, 7 FEMEI totale şi fatale, focoase şi "mizandroase" (de la "misandrie) întorc lumea (scenei, dar nu numai!...) cu fundul în sus, apoi în jos... în toate părţile... Ca să salveze de tirania masculină, nu să o facă chiftele. De ce nu e-n stare fundul femeii? - acesta pare a fi mesajul, deloc ruşinos, dar spumos al spectacolului. Cât despre misandria (opusul misoginismului) care operează într-una dintre răsucelile identitare - ei bine, travesti-ul asumat, provocator, nu are alt rol decât să arate că, la urma urmei, femeia... tot femeie rămâne. Şi că bărbaţii (excluşi cu străşnicie din spectacol), dincolo de pretenţiile şi de mofturile lor dure, nu sunt altceva decât tot nişte femei. Doar că altfel costumate...