Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara, TESZT, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eroi, erori, orori... - Dancer in the Dark şi Clasa noastră la TESZT, 2018 (Ziua V)


mai 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Foarte inspiraţi au fost organizatorii, adunând în aceeaşi zi, unul după altul, două spectacole atât de consonante în spiritul lor. Chiar dacă substanţa ideatică - gravă, cumplită, de-a dreptul copleşitoare - dar şi durata lor (împreună, aproape 6 ore) au supus publicul unei probe de rezistenţă emoţională deosebită... la care, spre cinstea lor, spectatorii au reacţionat impecabil: cu răbdare şi atenţie, cu empatie şi admiraţie, toate manifestate prin binemeritatele aplauze, dar şi prin participarea activă, interesantă, la discuţiile care au durat târziu, până după miezul nopţii.

Dansând în noapte / Dancer in the Dark / Táncos a sötétben este un (fel de) musical tragic, pus în scenă de Teatrul Maghiar "Csiky Gergely" din Timişoara, în regia actorului Kocsárdi Levente, pe muzica originală a lui Vlaicu Goicea, pornind de la celebrul film al lui Lars von Trier. Cel care a scandalizat America, acum 20 de ani. De ce? Pentru că istoria îngrozitoare a eroinei atacă tocmai temelia sistemului. Or, aceeaşi Americă, acum revoltată, dar şi oripilată de oglinda pe care europeanul von Trier i-o trântise în faţă, avea să constatate în curând, la un proxim 11 septembrie, ce se întâmplă cu edificiile lovite în structura lor de rezistenţă.

Cine este victima, urmărită, hingherită, lapidată pas cu pas? Se numeşte Selma (tulburător interpretată de timişoreanca Magyari Etelka) - o amărâtă de muncitoare dintr-o făbricuţă de ligheane, îndrăgostită de musicalul american şi strivită de un mecanism represiv crud şi ipocrit. O femeie simplă, fragilă, singură, aproape oarbă, încercând cu disperare să adune banii necesari pentru ca fiul ei să nu orbească şi el, imigrantă provenită din Cehoslovacia, ea este tratată cu o cruzime "multilateral dezvoltată", dar profund nedreaptă, de establishmentul american (job, prieteni, poliţie, justiţie), condamnată şi ucisă (nu executată!) în numele "idealurilor" de cinste, onestitate şi dreptate; cele afirmate, de vreo 250 de ani, ca fundamente şi garanţii de succes ale visului american.

Spectacolul lui Kocsárdi încearcă şi reuşeşte să scoată cu demnitate capul din haloul de celebritate al filmului de origine, laureat cu Palme d'Or în 2000, la Cannes. El se desfăşoară pe două planuri simultane de joc: acţiunea tridimensională din scenă şi captarea, apoi reflectarea ei, în alb-negru, pe suprafaţa bidimensională a unui ecran dincolo de care nu se mai află decât întunericul, hăul, eşecul, moartea. A personajului, a idealurilor şi a valorilor creştine fundamentale... în absenţa cărora nici Naţiunea din pălăria (sau buzunarul?) Unchiului Sam, pretins născută ca să strălucească şi să conducă lumea, nici Dumnezeu Însuşi nu se simt prea bine.

Între coregrafia deloc distractivă spre care tânjeşte, admirativ, nefericita Selma (o muzică grea, parcă ostilă, intens mecanizată şi subliniind nu atât plăcerea şi libertatea de mişcare a dansului, cât traiectoriile drepte ca bulevardele metropolelor, ferme, precise până la rigiditate, ritmul... mereu ritmul mecanic, dar obligatoriu pentru orice component al şirului social) şi reflectarea imagistic-cinematografic a poveştii se generează o tensiune crudă, nemiloasă, pe muchie de cuţit; un cuţit gata să-ţi taie gâtul atunci când greşeşti, cazi, te abaţi de la ordinea nemiloasă. Deloc întâmplător, muzica, dansul şi filmul de cinema sunt stindarde care izbucnesc din torţa lui Miss Liberty de cum te apropii de coastele Lumii Noi. Să nu uităm banul (proprietate, productivitate, eficienţă a business-ului) care, aşa cum scria George Lesnea al "nostru" despre Partid: "e-n toate / în cele ce sunt / şi-n cele ce mâine vor râde la soare". Aşa cum America cea strălucitoare face un imens şpagat între Coastele-i (din Hollywood-ul californian până la Broadway-ul new-yorkez) spectacolul acesta, foarte solid construit şi care emoţionează profund, se află parcă la intersecţia dintre trecut-prezent şi viitor cinematografic. El descinde din The Gold Rush / Goana după aur, trece prin Modern Times / Timpuri noi şi pe lângă City Lights / Luminile oraşului (căci compasiunea şi sufletul... au rămas la Charlot; azi nu mai sunt pomenite decât la Biserică, la televizor şi prin campaniile electorale) şi sfârşeşte / eşuează / se prăbuşeşte triumfal(ist), strălucitor şi oscarizat în faimosul Chicago.

Emoţionant până la ultimul gest sau răsuflare, spectacolul nu pune sub acuzare doar eroarea judiciară, prea adesea întâlnită în justiţia oamenilor, ci cruzimea cu consecinţe tragice manifestată prin certitudini stupide, prin ipocrizie şi indiferenţă. Dreptatea divină? Poate, dar mai încolo. Pe Lumea cealaltă, care (nu ne rămâne decât să nădăjduim) că nu e deloc Nouă.

După un asemenea catharsis (căci molestare emoţională şi morală ar fi prea crud spus), s-a trecut cu grăbire la spectacolul următor: Clasa noastră, un text terifiant al polonezului Tadeusz Slobodzianek, foarte jucat prin Europa Centrală (inclusiv la Bucureşti şi Cluj, acum ceva vreme), şi prezentat de către Teatrul "Jászai Mari" din Tatabánia - Ungaria. O prezentare prealabilă, din programul tipărit, ne avertiza că vom vedea o serie de istorii (petrecute, succesiv, în perioada 1925 - 2003) şi legate de raporturile polonezilor arieni şi a evreilor polonezi cu statul lor naţional, apoi cu ruşii, cu germanii, din nou cu sovieticii. Sincer, m-am temut că vom asista la un nou episod din clasicul omagiu adus, sistematic, victimelor Holocaustului, cu ingredientele obişnuite: dezvăluiri, revoltă, acuzaţii... şi celelalte. Nici vorbă!

Este o piesă care, pornind de la prietenia juvenilă a zece colegi de şcoală dintr-un nenumit orăşel din estul Poloniei, urmăreşte evoluţia acestora în timpurile zbuciumate care s-au succedat. Totul fără pauză, fără interludii sau songuri concluziv-sintetizatoare, fără zâmbete sau aplauze... numai în monoloage personale, relatând grozăvii terifiante, care coagulează şi uluiesc prin acumularea emoţională şi raţională a fluxului de întâmplări adevărate - strict documentate sau "numai" verosimile. Un calvar nebunesc şi absurd, înţesat de oportunism, duplicităţi şi nenorociri, de violenţe, complicităţi şi laşităţi, de trădări şi cruzime, de false (dar interesate) generozităţi. Un tablou complet şi grotesc al mizerabilismului de care omul este capabil, oricând şi oriunde, sub presiunea timpurilor sau doar a impulsurilor sale lacome, criminale - mascate, îndeobşte, sau justificate atunci când vremurile, cu evenimentele, conjuncturile şi liderii lor le permit să o facă.

Timp de 2 ore şi jumătate, cele 10 personaje rămân la vedere, pe scenă, depănându-şi ariile dramatice, acuzând sau scuzându-se, strecurându-se sau omorându-se unii (cei puternici şi fără conştiinţă) pe alţii (cei slabi, tocmai prin "handicapul" aceleiaşi conştiinţe). Rezoneurul întregii istorii, de la un capăt la altul, este evreul Abram Piekarz, cel care a emigrat la timp în America cea kafkiană, dar încă neevaluată ca atare de von Trier. Păstrând legătura de la distanţă cu colegii şi coreligionarii săi, acest Piekarz, devenit prin schimbarea numelui, un Baker oarecare (dar rabin!) este cel însărcinat cu luciditatea şi cu umorul - mijloc esenţial de supravieţuire (alături de noroc) în timpuri potrivnice, periculoase, aberante. Din afara pericolelor, a nenorocirilor şi a celorlalte fapte multe şi mărunte, unele izolate, altele accidentale sau premeditate, dar toate monstruoase, Rabinul înrădăcinat în Lumea liberă ţine, lucid, dar hâtru, răbojul păcatelor ce se petrec în urma lui, în ţara natală, dar şi a tot mai numeroasei sale familii (fii şi fiice, nepoţi şi strănepoţi) care - ne lasă să înţelegem - îi vor înlocui, chiar cu supra-măsură, pe cei sacrificaţi / dispăruţi în nebunia europeană a diferitelor "isme": naţionalism, fascism, comunism. Dacă raportarea nu ar părea incorectă politic, finalul acesta de un haz, dar şi de un optimism nebun, m-ar trimite cu gândul (sub aspectul semnificaţiei primare), la zisa lui Petru Rareş: "Vom fi iarăşi ce-am fost, ba chiar mai mult de-atât". Sau, cum ar fi zis strămoşii noştri latini: "Quod erat demonstrandum"...




 Toate articolele despre Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara, TESZT, 2018
 Toate articolele despre Dancer in the Dark / Táncos a sötétben


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Game... set... match... - TESZT, 2018 (Ziua VIII), Bogdan Burileanu
 Provocări. Experimente. Originalitate... - TESZT, 2018 (Ziua VII), Bogdan Burileanu
 Balkani au fost, Balkani sunt încă şi-or fi.... - TESZT, 2018 (Ziua VI), Bogdan Burileanu
 Exerciţiu de admiraţie - Oraşul nostru la FestCo, 2018, Mihai Brezeanu
 Istoria mică, pe o scenă mare... - Oraşul nostru la TESZT, 2018 (Ziua IV) şi FestCo, 2018, Bogdan Burileanu
 Toate articolele despre Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara, TESZT, 2018


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer