Şi totuşi, de-a lungul orei introductive găzduite de Tudor Giurgiu (conţinând, printre altele, un just şi necesar omagiu dedicat Doinei Cornea), ca şi de-a lungul celor aproape două ore ale Foxtrot-ului israelian (Leul de Argint pentru Marele Premiu al Juriului la Veneţia 2017), picăturile de ploaie au fost de numărat pe degetele de la mâini. Doar căderea cam abruptă de temperatură ce a mai necăjit confortul celor 3.000 de spectatoril. Noroc că există barul TIFF în Piaţa Unirii, unde un gin tonic e 12 lei şi e bun. Cu vorbele regizorului Foxtrot-ului, Samuel Maoz, invitat special al serii, "This is the Woodstock of cinema!". One should drink for that!
Foxtrot începe abrupt, cu vestea morţii caporalului Jonathan Feldmann, un puşti abia ieşit din adolescenţă, îndeplinind serviciul militar obligatoriu în Israel. Mama leşină, tatăl ascultă rostogolirea de veşti şi sfaturi, incapabil să spună o vorbă. În ciuda tragismului veştii, pluteşte un vag aer suprarealist. Discursul reprezentaţilor armatei virează lejer dinspre empatie spre ionescianism. Camera îl urmăreşte pe tată (Lior Ashkenazi) blocat într-un no sense land, undeva între durere, negare şi furie. Cadre violente alternează cu scene de umor involuntar.
Filmul e structurat în trei părţi. Copertele sunt dedicate celor doi părinţi, miezul, fiului. Peste toate, domnesc armata şi absurdul. Îngemănate. Dar nu, Foxtrot nu e doar un film anti-război, cu tuşe groase la adresă militarilor, ce le chestionează moralitate şi raţiunea de a exista. Nu e nici măcar un eseu lent, presărat cu ruperi de ritm îmbibate în umor, despre nicăieri-ul spre care duce ultra-militarizarea.
Foxtrot vorbeşte, curajos şi direct (supus, desigur erorii, deci, dezbaterilor), despre o societatea israeliană prea ancorată în trecut, în respectarea şi perpetuarea valorilor de demult, demers ce pare să ducă la un dans cu circuit închis, în care primul pas coincide cu ultimul, în care nimic esenţial nu se schimbă, în care ce nu te omoară azi pe tine îţi va omorî fiul mâine.
Un curent de opinie din ce în ce mai semnificativ argumentează împotriva obiceiului ca liceeni israelieni să viziteze lagărul-muzeu de la Auschwitz. Un text al jurnalistului isralian Shmuel Rosner, publicat de NY Times în februarie 2018, se încheie aşa: "What I believe we Israelis need is a realignment. We need to remember the dead without forgetting them or forgiving their butchers. We need to draw the proper lessons from the Holocaust - one of which is that there is no merit in dying and Jews must be proactive in our quest to keep living. So let's not confuse ourselves by making Auschwitz the axis of our culture and the culmination of our civic religion. Let's keep our March of the Living where it belongs: here, in Israel."
Într-una dintre cele mai cutezătoare porţiuni ale unui scenariu rareori conformist, Maoz vorbeşte de un puşti de 13 ani care face troc cu Biblia bunicului său (lăsată cu limbă de moarte moştenire familiei, înainte de a fi ucis Auschwitz). În schimbul cărţii (ex-)sfinte, puştiul primeşte revistă erotică. Ajuns la maturitate, personajul lasă mai departe moştenire revista propriului fiu, cu sfaturi practice despre cum se evită lipirea paginilor centrale, ce găzduiesc pictorialul cel mai fierbinte. Cum vă sună?
Foxtrot ruşinează mare parte a versiunilor de continuare şi final pe care orice spectator şi le construieşte. Ca să apese şi mai tare pe pedala satirică, Maoz inventează o barieră şi o cămilă. Ca să nu uităm că vorbim, totuşi, de lucruri cumplit de serioase, Maoz recurge la un buldozer şi un automobil. Toate, în mijlocul deşertului bine păzit.
Dincolo de deşertul politico-istoric, se întinde deşertul individual. Cel al tatălui, cel al mamei, cel, abia schiţat, al fiului. Deruta omului strivit de contextul vidat de raţiune. Deruta omului incapabil să se mărturisească. Lucruri prea grele pentru a fi discutate altfel decât la un joint în bucătărie. Lângă tortul pe care boabele de rodie aproape că au format un 20. De ani. Neîmpliniţi.
Foxtrot e de văzut pe ecranele patrie începând din 8 iunie 2018.