De ziua în care avea să se nască (în 1929) Părintele Teofil ("Părintele Bucuriei", născut fără vedere, dar înzestrat cu darul stră-vederii lucrurilor şi al înţelegerii semenilor fără să-i fi văzut vreodată), pe 3 martie 2018, am ajuns să văd montarea Táncos a sötétben / Dansând în noapte de la Teatrul Maghiar Timişoara (TMT). Ştiam - încă de la A Végjáték / Ultima mutare (2016) - că omul de teatru (actor, regizor) Kocsardi Levente este preocupat, la modul cel mai asumat, de rostul şi rolul vital jucat de teatru în viaţa omului. Într-un fel, şi pentru Selma opţiunea este la fel de radicală ca în cazul celor patru mimi din spectacolul din 2016. Acolo, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, cei patru alegeau să fie dinamitaţi împreună cu clădirea de mult părăsită a teatrului căruia continuau să-i slujească. La fel ca şi filmul lui von Trier (ca în mai vechiul Patimile Ioanei d'Arc de Dreyer, ori ca în Înălţarea Larisei Şepitko), spectacolul lui Kocsardi este un imn de slavă adus celor ce merg de bună voie la moarte. Poate aici s-ar cuveni să pomenim şi de opera pop-rock (devenită film) Jesus Christ Superstar. Pentru că în zona musicalului tragic (sau a anti-musicalului), pe filiera Bob Fosse (în filmul său, von Trier avea să-l distribuie pe Joel Gray, maestrul de ceremonii din Cabaret), ar trebui să situăm noul tur de forţă de la TMT. Adică la antipodul musicalurilor de tip mainstream - Sunetul muzicii (folosit ca referinţă în filmul lui von Trier) sau Vrăjitorul din Oz (citat aici), în care actorii se-apucă să cânte şi să danseze - după cum remarcă un personaj - fără vreo "justificare dramaturgică". Din acest punct de vedere, demersul unui spectacol precum Dancer in the Dark este extrem de solicitant. Accentele se pun pe dimensiunea "existenţialistă", iar nu pe numerele muzicale "evazioniste", momentele muzical-coregrafice având o "justificare dramaturgică" şi muzica lui Vlaicu Golcea (la fel ca mişcarea scenică regizată de Cristina Lilienfeld) fiind "personaj dramatic". De aceea, spectatorul neavizat va fi derutat de ceea ce i se propune. Pentru că, nu-i aşa, "în anii noştri se râde - influenţă hotărâtoare a şmecherilor - de cei ce merg la moarte" (Nicolae Steinhardt). Selma însă merge înspre viaţă, jertfa ei are un sens: restaurarea vederii tot mai slăbite a unicului ei fiu, printr-o intervenţie chirurgicală.
Întreaga poveste este străbătută ca un fir roşu de cuminţenia aproape ascetică a Selmei, de curăţia ochiului ei interior, de credinţa ei în "dragostea ce nu cade niciodată" şi în viaţa cea veşnică. De contrastul între nevoia ei de împreună pătimire şi autocunoaştere, pe de o parte, şi legalismul unei societăţi măcinate de patimi mărunte şi lăcomie, pe de altă parte. Mai departe, fiecare va rămâne fie în lumina dansului, fie în orbirea nopţii.