KA-F-KA este o producţie globalizată de pe două, poate chiar trei continente: Ortiantheatre-Franţa, în parteneriat cu PUF Festival (Ungaria), cu sprijinul Centre National de Danse - Canada. Concept, regie, coregrafie şi interpetare - deci AUTOR: Mehdi Farajpour. Echipa de creaţie (şi ce creaţie!!...) i-a mai cuprins pe Arnaud Rollat - muzica - şi pe Stephane Bordonaro - artist video.
Inspirat din universul ideatic al operei kafkiene, cu precădere din celebra/ele Metamorfoze, spectacolul de tip one man show aduce pe scenă un peronaj aproape gol, evoluând fără cuvinte, doar prin mişcările propriului corp (neîmbrăcat, nemachiat, necoafat), trecând prin dans, pantomimă, acrobaţie, contorsionism... tot ce înseamnă mişcare expresivă. Plastica, aparent simplă, a imaginii scenice este, în realitate, profundă şi complicată, nu doar invitând, ci chiar provocând spectatorii la un permanent efort intelectual de decodificare şi înţelegere a semnificaţiilor care izbucnesc, aproape la fiecare gest, nu ilustrând, ci trimiţând la opera lui Kafka. Un om singur, fragil, dar condamnat să existe, să se zbată, străbătând în sens invers un timp absurd, sugerat fie prin imaginea cadranului de ceas cu cifrele învălmăşite alandala, fie prin labirintul mişcător alandala, fie într-o auto-împachetare cu bandă adezivă - condiţie a ancorării iluzorii într-un univers aberant, care începe, pas cu pas, să semene cu faimosul accelerator de la Geneva, ce animă programul CERN. Ne place sau nu, tot la globalizare ajungem; deci o problemă serioasă, de neevitat. Artistul franco-magrebian o atacă şi o relevă cu geniu, după părerea mea: rutina individului prins într-un mecanism infinit superior puterilor lui fizice, dar căruia încearcă, totuşi, să-i reziste. Sau, măcar, să izbutească a-l înţelege. Fericiţi cei care se străduiesc în acest sens... Iar aici ne referim la creatorii de artă. Dar şi la spectatorii dispuşi să-i urmărească; să le acorde credit; să le priceapă eforturile; să-i admire; să li se alăture în canonul eliberării de sub tirania cotidianului, a realităţilor de natură materială. Frumos, subtil, înălţător omagiu adus de artist celor care cred în arta lui. Aplauzele care au încheiat ora de graţie (60 de minute durează reprezentaţia) au fost, cred, expresia admiraţiei, a recunoaşterii, a omagiului pe care publicul iniţiat (deci minoritar) l-a adus acestei forme de spectacol în care căutarea sensului, a ideilor şi exprimarea lor non-verbală îi incită, îi apropie, îi ridică de pe fotoliile confortabile şi îi pune pe gânduri. Respectul şi admiraţia mea pentru Mehdi Farajpour, ca şi pentru cei care au avut încredere să-i finanţeze spectacolul. Dar şi pentru organizatorii care l-au invitat să onoreze acest Festival cu prezenţa lui unică.
Norul cu pantaloni, produs de Teatrul Kosztolány Deszö- Subotica, Serbia îl are ca autor pe Kokan Mladenovici (acelaşi care scrisese şi formidabilul Jami district) bazat pe poemul omonim al lui Vladimir Maiakovski. Un spectacol de teatru politic, chiar militant, pornind de la cele zece mesaje despre revoluţie pentru care viitor "sinucisul" Maiakovski făcuse puşcărie ţaristă, timp de 10 luni. Teze la care Revoluţia Bolşevică din 1917 a dat, în 10 zile, fix 10 răspunsuri. Unele care au schimbat lumea. Cum se ştie, deloc în bine! De atunci, ne anunţă autorii spectacolului, "au trecut de zece ori câte zece ani", Maiakovski (lămurit de propriul creier, sau de... al altora?) şi-a zburat creierii; mulţi l-au asemănat pe Adrian Păunescu cu el (mai puţin sfârşitul eroic...). Dar poftele pentru revoluţia perpetuă continuă să găsească destui adepţi (dialect-ic: "zăltaţi") pe lumea asta nebună, chioară, amnezică...
Sârbii, pentru care şi soarele, şi luna, şi rachetele SS 400 şi lumina sfântă a ortodoxiei superior-izbăvitoare vin, toate, de la RR 2018 (Răsăritul Rusesc), continuă să-şi lase mentalul bântuit de himerele pravoslavnic-comunistoide, privind galeş spre soarele "răsărind blând şi roşu dinspre zări" şi crunt către Apusul vinovat de tot ce li se întâmplă lor rău, şi visând la o răzbunare cruntă, chiar dacă Serbia aia fostă Mare poate să devină (dacă o ţin tot aşa) şi mai mică, după toate isprăvile ultimului sfert de veac. Teza (proteza?) vitejesc-sinucigaş-mobilizatoare sună astfel: "Oameni buni, mai are astăzi cineva un mesaj pentru Revoluţie? Sau e atât de comodă sclavia?". Şi, ca să nu încapă vreo îndoială, întrebarea de (diz)graţie: "E confortabil să ascultaţi aceste mesaje ale revoluţiei? Sau nu aveţi decât un Nor în pantalon?" Provocarea e evidentă, ţâfnoasă, sinucigaşă. Nu ştiu dacă Mladenovic a văzut, cumva, excelentul documentar al lui Alexandru Solomon, Ouăle lui Tarzan / Tarzan Testicules, în care abhazii cei combativ-nostalgici cresc şi acum maimuţele cu care, prin cercetări chipurile ştiinţifice, Puterea Sovietică voia să îmbunătăţească rasa umană. Norul-Paradis se numeşte un excelent film făcut, aproape de dispariţia URSS, de către regizorul Nikolai Dostal (titlu original: Oblako-Rai), profeţie-radiografie făcută, la spartul târgului, prin ochii şi mintea unui cineast lucid, îndurerat, înfrânt... împreună cu ţara lui. Dar le-aş recomanda distribuitorilor sârbi de filme / televiziunilor sârbeşti să le cumpere şi să le difuzeze, eventual, ca nod în gât, nostalgicilor secerători & ciocănari. Slabă speranţă, însă... dacă însuşi lucidul Mladenovic îşi încheia excelentul Jami district, aplaudat cu frenezie aici, la Timişoara festivalieră, printr-un ghiont zdravăn împotriva occidentalilor care i-au descăierat din puzderia lor de războaie cu final catastrofal, acuzaţi că, după dezmembrarea fatală, îi folosesc pe foştii încăieraţi drept maimuţe de entertainment pe dolari în Grădina lor Zoologică. Şi, uite-aşa, globalizarea ajunge să închidă cercul de la Belgrad la Sukumi, via Timişoara. De fapt, de la Mladenovic şi Solomon... Cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi minte de priceput...