Este cazul formulei de text cu care Teatrul Clasic "Ioan Slavici" Arad a venit pe scena Festivalului timişorean TESZT, 2018. Oraşul nostru este un scenariu colectiv, adaptat - după piesa omonimă a lui Thornton Wilder - de regizorul Cristian Ban şi actorii din distribuţie: Ioan Peter, Cecilia Lucanu-Donat, Alex Mărgineanu, Angela Petrean-Varjasi, Dorina Darie-Peter, Ştefan Statnic, Robert Pavicsits, Roxana Sabău, Călin Stanciu. Ne aflăm în faţa unei evocări nostalgice a Aradului, de la 1900 până la sfârşitul anilor '50: străzi vechi, înnoite odată cu timpul; case obişnuite, anonime din punctul de vedere al istoriei; oameni - nu personalităţi publice, dar totuşi reprezentativi, poate chiar emblematici pentru statutul urbei - importanţi prin destinele lor, prin vieţile tihnite, prin farmecul de "provincie cu ştaif" şi cu o admirabilă continuitate, în pofida apartenenţei succesive la un imperiu dispărut şi la o lume nouă, a trecerii prin două războaie mondiale şi prin tot atâtea regimuri sociale, diametral opuse. Experimentul a avut un precedent, ne avertizează autorii acestei piese în care istoria se întrepătrunde cu imaginaţia şi cu improvizaţia; adică cu memoria, ca formă a spiritului. Este vorba de proiectul Ai mei erau super!, o întâlnire foarte intimă şi specială cu actorii trupei, în care, împreună cu aceştia, am clădit şi reclădit scene, personaje, poveşti ale oraşului Arad. Folosind structura textului cult scris de Th. Wilder în anii '30 şi pe baza unor interviuri, cărţi şi fotografii din arhiva Muzeului de Istorie, scenariul spectacolului s-a născut în timpul repetiţiilor cu gândul de a oferi publicului o perspectivă nouă asupra oamenilor care au trăit în oraşul nostru şi poate a ideii de comunitate, în măsura în care ea mai există astăzi" - se confesează regizorul Cristian Banu.
Pornită cu delicateţe, cu respect şi minuţiozitate, reprezentaţia se coagulează sprinten şi atrăgător, apoi chiar convingător. Tandreţea nostalgică a evocării m-a dus cu gândul la lumea orăşelului lui Victor Ion Popa, unde alături de neaoşul Tache, de evreul Ianke şi de turcul Cadâr, apar alţi mărunţi, dar fascinanţi locuitori de origine românească, ungurească, sârbească, slovacă, croată... Aici, unde civilizaţiile nu se ciocnesc (decât când se plictisesc şi înnebunesc mai marii războinici) ci se întrepătrund, se ajută, se susţin... iar oamenii ce le aparţin se nasc, trăiesc şi iubesc, speră, se căsătoresc şi fac copii, muncesc, îmbătrânesc şi... lasă locul altor generaţii.
Reprezentaţia arădeană emană mult suflet, are umor, curge - în genere - fluent, oferă momente de virtuozitate scenică (nunta, făcută şi văzută ca film mut), dar şi de uşoară debusolare, când trenează în mod neaşteptat şi regretabil. Ceea ce lipseşte, din păcate, este tocmai aerul de epocă, atmosfera specifică timpurilor trecute, scenografia minimalistă (creată de Cristina Milea) venind însă direct din felul în care a fost conceput textul lui Wilder folosit ca bază pentru acest spectacol. Cert este că, în locul luminilor şi umbrelor, a patinei aşteptate atunci când evocăm vizual trecutul, imaginea scenică apare sărăcăcioasă şi nefericit de convenţională, rece, chiar seacă, blocând coagularea şi spărgând, în felul acesta, vraja fără de care orice participant pierde ceva important din această întâmplare agreabilă şi totuşi, emoţionantă.