Un Bergman luminos - Smultronstället / Fragii sălbatici la TIFF, 2018

Într-o dimineaţă de la mijlocul anilor '50, pe când Ingmar Bergman vizita apartamentul bunicii sale, avea să se nască proiectul Fragii sălbatici. În acelaşi an regizase şi A şaptea pecete. Părea că-şi retrăieşte, brusc, toată copilăria. Doctorul octogenar din filmul născocit de Bergman în casa bunicii este obosit de viaţă, egoist şi mizantrop. "La fel ca mine, se izolase de toată lumea" - spunea regizorul. Prima opţiune pentru rol: Victor Sjöström, figură emblematică din perioada filmului suedez mut şi consilier la Svensk Filmindustri. A fost nevoie de insistenţele lui Bergman ca să accepte propunerea de a juca în film. Sjöström conferă personajului său o dimensiune umanistă, o anume căldură sufletească inexistentă în scenariul iniţial.


În Fragii sălbatici ("Ursul de Aur" la Berlin, 1958, alte distincţii însemnate în Italia, Norvegia, Danemarca, SUA), un road movie desfăşurat pe parcursul unei zile, personajul principal îşi vede aievea frânturi din copilărie şi tinereţe pentru a-şi elucida propriile dileme morale. Rezultatul: reintegrarea personalităţii. În dimineaţa zilei de 1 iunie 1957, doctorul şi profesorul - acum pensionar - Isak Berg (Sjöström) pleacă de acasă, împreună cu nora sa Marianne (Ingrid Thulin), pentru a primi, la Universitatea din Lund, o distincţie onorifică oferită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la terminarea facultăţii. Înainte de a se trezi pe deplin are un vis ciudat, suprarealist. Astfel, se află singur pe o stradă neobişnuit de pustie şi puternic însorită. Priveşte spre un ceas stradal fără braţe. Deodată observă silueta întunecată a unui om care stă cu spatele la el. Se apropie de el şi-l atinge pe umăr. Bărbatul îşi întoarce faţa spre el. Are un chip ciudat şi, în clipa următoare, acesta se prăbuşeşte şi - asemenea unui balon înţepat cu un ac - se dezumflă, lăsând în urmă o baltă neagră. Aude nişte clopote şi o caleaşcă trasă de o pereche de cai se zăreşte, de nicăieri. Izbeşte o lampă stradală şi, în urma impactului, din caleaşcă iese un coşciug. Cum capacul se desfăcuse, lasă să se ivească o mână de om, care îl trage pe Isak spre cadavrul din coşciug. Imediat vedem că faţa cadavrului este a lui... Isak.


Ne aflăm, cu acest Bergman luminos - totuşi! - în toată complexitatea sa filosofică (după unii critici, mai profund ca A şaptea pecete), în vecinătatea Colindului de Crăciun - însă fără sentimentalismul din povestirea lui Dickens. Ca şi acolo, reveriile şi secvenţele de coşmar (în care apar părinţii, fraţii, întâia iubire pierdută, soţia infidelă, o serie de meditaţii despre credinţă vs. necredinţă) dau în vileag amărăciunea celui care, înstrăinându-se treptat de toţi cei din jurul său, şi-a irosit întreaga viaţă. Criza însă nu se transformă în disperare, ci prin străfulgerări de metanoie, duce tot spre o trezire, spre împăcarea cu propria conştiinţă.