Nu ştiam nimic despre cazul "canibalului din Paris", studentul japonez care, în 1981, a ucis o tânără de 24 de ani, colega lui de la Sorbona. Şi era mult mai bine nici să nu aflu nimic despre un asemenea monstru, intens mediatizat la vremea aceea pentru că, pe lângă crimă, a şi mâncat părţi din cadavru. Un criminal dublat de un canibal moden. Sinistrul este continuat în film cu mărturisirile de ultimă oră (2017) ale acestui descreierat încă în viaţă la Tokio, care a scăpat prea uşor jurisdicţiei franceze. Obiectivul urmărit de realizatorii filmului îmi scapă. Cu ce mă îmbogăţeşte acest sondaj excesiv în bezna umană? Am eu nevoie de tainele macabre care zac într-un degradat mintal? Au spectatorii nevoie de acest spectacol monstruos?
Imaginile predominante sunt o suită de grosplanuri ale tenului plin de leziuni aparţinând lui Issei Sagawa, adevărată mască a abisului lăuntric. E masca ucigaşului ajuns fără vlagă, poate, dar nu e sigur, copleşit de pivniţa mocirloasă unde se ascunde conştiinţa lui. Monosilabic, masca mai murmură câteva cuvinte, confesiuni către fratele său Jun Sagawa. Două măşti-capcane ale senzaţiilor sexuale lugubre. Apoi apare albumul cu desenele făcute de Issei Sagawa, prins în obsesia pentru Renée Hartevelt, colega sa olandeză care i-a refuzat avansurile. Fratele criminalului se torturează cu sârmă ghimpată şi cuţite pentru a simţi plăcerea! Monstruos! Apoi vedem imagini de arhivă cu cei doi copii bucurându-se de viaţă în familia unui bogat industriaş japonez. Nimic nu prevestea căderea în abisul simţurilor şi al raţiunii. Anormalitatea are faţă normală carevasăzică. E destul un insucces de natură sentimentală ca totul să degenereze? Sensibilitatea rănită trebuie răzbunată astfel? Sunt secvenţe din pivniţele umanului. Canibalul a scris cărţi despre crima sa şi senzaţiile sale. La Paris a studiat literatura comparată, şi-a considerat crima "un act artistic". Suntem în centrul unor "valori criminale". Ce facem? Le promovăm sau le întoarcem spatele, făcându-ne că nu ne interezează? Nu mai avem valori umane pe care să le promovăm? Canibalul ajuns în stare de legumă, îngrijit de fratele lui şi de o infirmieră, mai vede soarele, se bucură de atenţia celor din jur, mai respiră. Se simte el vinovat? Ce mai contează din moment ce femeia care are grijă de el este o adevărată minune, o divinizează de-a dreptul, privindu-i mâinile şi sânii, zâmbetul binevoitor. Târziu ajunge acest personaj macabru la divin. Nici nu e pentru el. E chiar o ofensă.
Per aspera ad astra spuneau latinii. Dar nici să cobori în mocirla simţurilor ca să ajungi să apreciezi lumina. Ăsta vrea să fie mesajul filmului? Nimic nu poate fi mai sinistru decât acest final nemeritat. Asta e recompensa unei crime oribile? Şi apoi, de ce stele pentru un spirit al întunericului?