La 17 ani, von Paradis a trăit câteva luni paradisiace datorită misterios-faimosului doctor Franz Mesmer care prin metode pe care ştiinţa de azi le leagă mai degrabă de hipnoză a reuşit să îi redea parţial vederea. Mademoiselle Paradis e despre relaţia dintre cei doi şi despre acele luni de fericire amestecată cu frică.
Născută în 1994, Drăguş a studiat la Dresda la şcoala de balet şi coregrafie, dar a ajuns actriţă. La 15 ani, primea rol principal în Das Weisse Band / The White Ribbon, una dintre capodoperele lui Michael Haneke (Palme d'Or la Cannes în 2009). În 2016, revenea la Cannes pentru Bacalaureat (premiul pentru regie pentru Cristian Mungiu), unde a jucat rolul Elizei, adolescenta în jurul căreia se învârte întreaga intrigă.
Pentru Mademoiselle Paradis, Drăguş a lucrat cu o persoană total oarbă şi cu o alta având 20% capacitate vizuală. Pentru a delimita cele două epoci din viaţă personajului său, dar şi pentru că cele două ipostaze sunt cum nu se poate mai deosebite. Griul oricât de înnegurat e cu totul altceva decât negrul deplin.
Când reîncepe să vadă, Maria von Paradis îşi pierde parte dintre abilităţile muzicale. Brusc, îşi descoperă degetele şi le priveşte fascinată atunci când cântă la pian. Asta îi afectează viteza de execuţie şi coordonarea. Fericirea de a vedea, drama de a fi o pianistă mediocră. Pentru a redeveni excepţia monetizată de părinţi, von Paradis îşi acoperă ochii cu o bucată de pânză. Apoi tatăl, speriat de posibilitatea de a-şi vedea geniul transformat într-un tânăr oarecare, renunţă la colaborarea cu doctorul Mesmer şi îşi condamnă fiica la orbire definitivă.
Drăguş are o capacitate remarcabilă de a susţine prim-plan-ul şi de a indica, prin mişcarea ochilor şi înclinarea capului, starea interioară a personajului. Barbara Alber (regizor şi co-scenarist) apasă pe vârsta problematică a eroinei sale (17 ani), pe conflictul interior născut de contradicţia pian-ochi, pe pulsiunile sexuale ce îşi cer drepturile, pe relaţia complicată cu doctorul vindecător.
Deşi plasată cu două secole în urmă, lumea aristocraţiei celei mai înalte a imperiului austriac seamănă în multe privinţe cu grădina uman-zoologică azi-înconjurătoare. Sunt de constatat legături de cruzime, de dopare prin performanţă artistică (sportivă, şcolară, etc.), de neatenţie la fragilitate, de bruscare a delicateţurilor.
În plan secund, lumea servitorilor, a celor fără voce şi fără drepturi, portretizată mai ales prin prisma slujnicei Mariei şi a unui copil de 3 ani, cu zâmbet etern şi destin cumplit. Scene de o violenţă tăcută, surdă, hanekiană descriu o lume de ale cărei teribile preconcepţii, complexe de superioritate şi cruzimi nu suntem, vai, prea departe!
Universul sonor subliniază potrivit, când exaltat, când minimalist, parcursul eroinei principale. Muzica rămâne, până la urmă, unica legătură constantă, consistentă a Mariei cu universul înconjurător. Probabil şi unicul confident, prieten, iubit.